Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Mircea PORA

Destinul lui Popescu

Stăteam în fotolii legănătoare, adânci ca niște golfuri, cu picioarele din față în forma u­nor labe de leu, într-un anume fel mobile de epocă, ce fuseseră, probabil, recondiționate în urmă cu vreo zece ani. Mă obseda ideea, într-un registru al gratuității, că cei care schimbaseră arcurile „somptuoaselor scaune”, înlocuind și vechea piele cu o catifea calm-albastră, fuseseră fie nemți, fie niște cehi seci, economi la vorbă, fii ai pădurilor Boemiei. Mă mai gândeam, printr-o tracasare obositoare a memoriei, că foarte mic fiind, uneam fotoliile între ele, pentru a obține astfel, prin mijlocul camerei noastre celei mari, trenuri aberante, al căror singur pa­sager pe itinerare cețoase eram doar eu. Drept în fața mea, neclintit ca o cruce înfiptă în be­ton, se afla un tablou înfățișând un adolescent ce trăise parcă pe timpul lui Nero. Aveam înainte, doar la câțiva metri, ceea ce eu resimțeam a fi o așa-numit㠄fizionomie veche”, proprie numai „zorilor istoriei”. Ea dădea întregii încăperi o notă aparte de viață, s-ar fi putut spu­ne, ce se chinuia să pâlpâie din adâncul unor mari întunecimi. Lângă tabloul cu „figura ve­che”, emanând, în ciuda unie liniști de prim nivel, un soi de agresivitate, se afla un „ulei”, de dimensiuni mai degrabă mici , înfățișând un palmier în mijlocul unor pustietăți. Privindu-l și privindu-l, la un anumit moment, parcă te îmbia să vii măcar o clipă sub umbrela lui ciuruită de călduri. Să stai acolo și să mori de sete sau să asculți la nesfârșit, murmurul de­șertului. Camera în care ne găseam lăsa impresia că în ea nu trăiseră oameni ci că fusese cândva un spațiu muzeal unde uitarea și timpul erodaseră busturi, gobelinuri, statui. A­par­ținea ca și celelalte încăperi, unei case, ce cu mișcări milimetrice dar permanente se dăduse la o parte din calea șuvoiului aprig al vieții. Pereții, în pofida unei zugrăveli deschise, aduceau cu obrajii palizi ai unui bolnav. În mijloc, fixată parcă pentru veșnicie, se afla masa, în jurul că­reia, la rigoare, se puteau așeza douăsprezece persoane. Cifra o percepeam exact, dar cu ochi-i vedeam pe comeseni, mai mulți, mai puțini, legănându-se pe fondul unor mari suluri de ceață. Sub picioarele mesei stătea înghețat un covor. Desene în culori stinse, spații goale, o alternanță de zăpezi și firave raze solare. Într-un colț al încăperii agoniza o teracotă acum re­ce ca și colțurile unui sicriu. Într-o zonă opusă teracotei, se afla un mic sector muzical, tăcut, a­coperit de „mușchi”... o pianină ca o pisică jigărită, un flaut, pe jumătate protejat de un fu­lar și o vioară care prin corzile ei, împroșca parcă sânge pe pereți. Dacă sfârșitul ți-ar fi sunat aici ideal era să-ți lași capul deja greoi și rece pe clapele debilului clavir ... Prin perdelele subți­ri ale ferestrelor, aerul de afară dobândea o nuanță vag-întunecată, în plutirea lui prin spațiul camerei. O insulă luminoasă, își schimba mereu conturele, în dreptul oglinzii, ce în izolarea ei, părea o aripă desprinsă din trupul unei păsări mari ...

Stăteam în fotoliul recondiționat, ca o ființă captivă, dependentă... Puteam și să nu vin în localitate, să refuz invitația ce mi se făcuse pe un ton politicos dar și alarmat, la telefon. Faptul că mă găseam acolo dovedea indubitabil că voiam să mă eliberez de o situație la o­riginea căreia nu stătea vreun gest de-al meu. La nici trei metri distanță se afla ființa care de abia aștepta să vorbesc, să dau cât mai multe detalii despre ceea ce s-ar fi putut afirma că de­venise deja un „caz”... Respira greu, aproape dispneic. Am luat în calcul masivitatea corporală dar și emoțiile legate de posibilele mele dezvăluiri. Era bine trecută de cincizeci de ani, cu trăsături marcat orientale. Îți și stătea pe buze întrebarea ... „sunteți născută la Palmyra, la Beirut sau chiar mai departe, prin ținuturile noroase ale răsăritului?”... Pe fața-i prelungă, o­bo­sită în adâncuri, pluteau un soi de umbre, resturi poate ale unei nopți din care nu mai a­pucase să iasă. La fiecare mișcare a capului i se balansau cerceii, în care erau încrustate pietre al­bastre de turcoaz. Bărbia rotundă, albicioasă, pare că a unui fost copil nesănătos, beneficia de protecția unui strat subțire de grăsime. În jurul gâtului ce lăsa impresia unui butuc, umplut pe dinăuntru cu vată, aproape că flutura o eșarfă de mătase, făcută parcă să absoarbă orice umezeală a acelei zone. Fruntea înaltă, supusă unor preparații cosmetice, avea o piele în­tinsă, fără riduri. Ceea ce-i dădea doamnei un aer oarecum greoi de matroană era și rochia ma­sivă, cu puține cute, dintr-o stofă de culoare vișinie, ce-i cobora mult sub nivelul genunchilor. În picioare purta cizmulițe fine din piele neagră, ce, probabil, acum nu mai erau la mo­dă, dar care contribuiau substanțial la întregire prestanței. Nimic din aceste “detalii” nu pro­ducea repulsie dar o împingeau pe amfitrioană dincolo de teritoriile pasiunii, mai exact, într-un început de pustietate sensuală. Privită de aproape, prin ținuta ei oarecum statuară, doamna Coralina Popescu îți inspira și puțină teamă, dar mai ales, o prudență, în angajarea unui dialog. Simțeai instinctiv că rostirea de neadevăruri nu era o soluție în discuțiile cu ea.

„– La excursia a cărei ghidă ați fost a participat și soțul meu, Daniele Popescu, pe care în cele 10-12 zile de drum, nu cred să nu-l fi remarcat”... Înainte de a răspunde la întrebare, am avut o ezitare, cauzată de privirea intensă, nu răutăcioasă, dar extrem de curioasă, pe care stă­pâna casei o ațintise asupra mea. În puține secunde revedeam porțiuni de trasee, chipuri de oameni, popasuri aglomerate, aducând a lagăre de concentrare... Am replicat... „În autocarul italian, erau în total cam patruzeci de turiști, dar pe domnul Daniele Popescu, cum să nu-l fi remarcat... Stătea chiar în spatele șoferilor, părând a fi unul dintre oamenii retrași ai gru­pului. N-aș putea spune la ce se gândea când ceilalți companioni mai spuneau glume sau se extaziau la vederea unor peisaje. Pe câte mi-am dat seama, îl preocupau niște lucruri perso­nale, închise în sipete secrete. Aș fi vrut să continui cu observațiile mele în legătură cu turiștii și implicit cu Daniele Popescu, dar doamna Coralina mi-a făcut un semn cu mâna că pentru moment era bine, era îndeajuns. Avea o față relaxată, aș putea spune chiar ușor visătoare, do­vadă că pentru un anume timp, se îndepărtase de „subiectul” ce mă adusese până aici”. O tânără domnișoară despre care nu aveam nici o informație, îmbrăcată nici modest dar nici os­tentativ, altfel zis de un modernism temperat, intră fără a saluta în încăpere și trase de o parte perdelele de la cea mai mare dintre ferestre. Apoi, în timp ce fata se îndepărta, am­fi­tri­oa­na casei, răsucindu-se puțin în fotoliu, îmi spuse doar atât „Privește în afară pe geam”... Minute în șir o apă fără margini, un hău mișcător, părea că se apropie și se îndepărtează de mine. La țărm, valuri când mărunte, când neobișnuit de mari, sfârșeau cu un zgomot surd în nisip. În legănarea lui, cu reflexe negre, acel ochi imens părea să cuprindă totul ... nori, pă­sări, arbori, case, spații de umbră, linia țărmului până la mari depărtări. Trăiam o senzație stranie în cadrele largi ale acelui geam. Nu mă temeam, în imediat, de nimic, dar totuși mă gândeam că la un anume moment, apa aceea fără sfârșit, cu un abia auzit clocot lăuntric, ar pu­tea năvăli peste mine. Tot felul de posibilități rele îmi împânziseră mintea, panica începuse ca o lamă să-mi facă mici sângerări, când tânăra ce nu cu mult timp înainte deschisese fereas­tra, îmi șopti la ureche ... „Sunteți demult singură în încăpere, doamna vă așteaptă la poartă pentru a face împreună o scurtă plimbare”... Totdeauna se începe cu micile dimensiuni ce nu prezintă riscuri, nu solicită nervii, fiind, în esență, relaxări de care e din când în când ne­voie. Ne îndepărtăm cu pași mărunți de casa din care tocmai ieșisem. Un soare de toamnă po­trivit parcă pentru atmosfera sanatoriilor, își strecura razele printre frunzele ușor îngălbe­nite ale copacilor. Mergeam pe o alee ce părea anume făcută pentru plimbări singuratice. Îmi ve­nea să și râd gândindu-mă, că, poate, izolându-se aici, mulți poeți ai locului își compuseseră poemele. Marea părea acum  foarte aproape, o dungă albastră la linia unui orizont ce-l puteai a­tinge cu mâna. Mă șterg tot mai des la ochi și am motive s-o fac. Blocurile orașului îmi dau prilej de neliniște, de uimire. La începutul plimbării le aveam pe toate în spate, grupate oarecum pe generații, pe criterii estetice, cele mici, cenușii, mai aproape, așa-zisele turnuri, ceva mai departe, dar de la o vreme începuse o translație a lor, astfel încât, toate, de-a valma, a­lunecau acum pe lângă noi, de parcă n-ar fi fost construite pe fundații solide, imobile, ci pe stra­turi de gheață.

„– S-a pregătit mult pentru această plecare, te rog să mă crezi ... Era atât de meticulos în toate. Cu o lună înainte de termenul de start s-a dus pe la prietenii și rudele la care ținea. Îmi telefona de peste tot și-mi spunea că ceea ce făcuse el în agendele lui, să fac negreșit și eu în așa numitul „Caiet de evidențe” ce-l aveam acasă, adică să bifez numele celor pe care îi vă­zuse. Pe urmă studiul pe hărți al traseului. Totul în amănunțime ... relief, autostrăzi, căi fera­te, distanțe între orașele mari și mici. Cu riscul, domnișoară, de-a vă plictisi, vă mai spun, ca un fel de mărturie în fața unei instanțe, că de nu știu câte ori și-a pregătit bagajele de drum... Parcă-l aud ...”sacoșa aceasta, da, cămășile albe, nu, mai multe tricouri, costumul ușor pentru seară, atâtea și atâtea perechi de ciorapi” ... și când totul părea gata o lua iarăși de la în­ceput. Și un lucru curios, nemaiîntâlnit la el până atunci ... stătea mult în genunchi, fata mea, dar nu numai ziua ci și noaptea. Lăsa atunci impresia că forțează intrarea în spații inac­ce­sibile celor mai mulți dintre noi. O dată sau de două ori îi văzusem în jurul capului un fel de aură ca la îngeri. Ceva tremurător ce-ți crea și o anume spaimă. L-am strigat atunci, Da­niele, Doamne, ce-i cu tine, dar la apelurile mele a rămas neclintit ca o piatră”...

Aleea se terminase demult dar Coralina Popescu ghicindu-mi parcă gândurile de în­toarcere, îmi sugeră printr-un gest că ne vom continua plimbarea. Câtă forță la o femeie rela­tiv masivă și trecută chiar și de a doua tinerețe. În afara vechilor repere, marea, blocurile, a­păruseră acum altele noi. Pe partea dreaptă, în sensul nostru de înaintare, o suprafață mare, plină de statui. O istorie pe moarte cu aripile încă sângerânde. Aproape toate aveau dimensiuni neobișnuite, de două, trei ori, cât un stat de om, făcute, probabil, și cu anumite ocazii o­magiale dar și pentru simpla relaxare a artiștilor. Un aer de seninătate, de ieșire din contingent, plutea peste tot acest areal. Deși erau separate de suprafețe mari de ierburi, monumentele nu păreau copleșite de singurătate. Animale mici, pisici, iepuri, vulpi, apăreau, dis­pă­reau, din preajma unor molozuri de pământ. Lăsând-o puțin în spate pe doamna Popescu, am pătruns mai adânc în interiorul parcului. De la primii metri am observat un bulgăre de ceață, zburând, izbindu-se de capetele monumentelor. „Se joacă statuile, mi-am zis, sub pus­tietatea cerului, pe această întindere uitată de pământ ... ia să mai vedem ... !” Și surpriza a venit căci la nici trei metri înaintea mea, a apărut o găină enormă din coada căreia ieșeau je­turi de scântei. Părea o stăpână a locului, o „eminență”, căreia nu-i plăcea să-i fie tulburată li­niștea. Unul dintre ochi, cel drept, ai fi zis că este al doamnei Popescu. M-am retras din fața a­cestei „surprize”, sprijinindu-mă, ba de o marmoră modelată, ba de un granit sculptat. Mi se clătinase puțin și echilibrul psihic, căci aveam impresia că toată pădurea aceea de morți duri, indestructibili, se cam uita la mine. Și-apoi mai era și un început de amurg, ce luase forma unor aripi din care se cernea ceva foarte fin, de felul cenușii ...

Mă aflam din nou în siguranță alături de Coralina Popescu. Nu eram nici una cu deosebire obosite, astfel că am continuat să mergem înainte...

– Ultima noapte ce i-a precedat plecarea n-am dormit-o nici unul, nici altul și cu toate că ceasurile au fost multe am vorbit puțin. Știu, totuși, că mi-a spus de mai multe ori ... „Du­pă plecarea mea, care e un divertisment, o distracție, o luptă cu depărtările, ai să simți cum te va lovi mai tare vântul. Dar rău nu-ți va fi și, până la urmă, omul se poate obișnui aproape cu orice”... Eu l-am ascultat și l-am întrebat la rândul meu... „Ți-ai luat aparatul de ras, Daniele, căci la drum, din cauza oboselii, barba îți va crește mai mult! ... Draga mea ghidă, cum s-a mistuit și noaptea aceea... marea, cred că ne venise sub ferestre, paturile, prin beznă se vedeau albe, cu străluciri de zăpadă polară, tot ce era vechi prin camere se furișase prin cotloane, pentru a nu ne indispune... Și-acum, fără teamă, privește spre stânga, și să nu uiți, voi fi mereu aici, lângă tine”... Cu adevărat e lângă mine, dar eu mă aflu puțin deasupra pământului, sau cum s-o fi numind scoarța aceasta tare pe care până acum o clipă am pășit. Mă ră­su­cesc chinuitor spre stânga sau, poate, spre o altă direcție greu de definit. Îmi ies din gură cu­vinte, un moment sunt grele, plumb adevărat, pe urmă devin ușoare, căci nu mai au nici un conținut. Senzații fierbinți, erotice, dar și de un alt fel, aleargă, pe spatele meu. Apoi, brusc, o răsturnare de situații. Rostesc vocabula „templu” și văd precis, în stânga, capitele, co­loane, trepte, săli de jertfe, focuri. Ca un început de alt capitol, o funie lungă coboară din înalturi. Pe ea alunecă de dincolo de nori, înspre pământ, cranii, frunți trecute prin straturi de nopți încrâncenate ... „Mergi înainte, aud un glas ce-mi pare cunoscut”... „ți-am promis, doar”... și iată că merg, printr-un fel de moarte albastră, pe lângă resturile unor păduri, pline de pietre mari, tăioase. Văd clar capul unei femei pe deasupra unui lac, ochii ei, din care se scurg lacrimi de nisip. Pe urmă, luna fierbând într-un ceaun și, în sfârșit, un cartier, unde sunt ușor de înregistrat semnele unei sfârșeli generale. Îmi spune acum doamna Popescu ... „La­să-te la pământ imediat, cum voi face și eu, trebuie să fim prudenți cu ce va urma”... Totul a debutat cu o durere, imaginați-vă, o mie de dinți răsuciți într-o singură alveolă, resimțită de fi­rele de iarbă, de colțurile stelelor ce începeau să se arate, de crengile arborilor, de microorga­nis­mele din aer, de ființele umane, văzute, nevăzute. O agitație stranie, o neliniște, cuprindea spații tot mai mari. Natura în vastitatea ei, părea strâmtă, neîncăpătoare, pentru  ce se pre­gă­tea ... „Ceva o să se întâmple”... am încercat să-i spun Coralinei Popescu... Ea mi-a făcut doar un semn să tac și să privesc în sus... Sunt atât de lucidă, parcă aș fi o făptură de gheață, nici nu credeam să am asemenea resurse în mine. A ieșit, probabil, în luptă, cel mai adânc strat de rezistență pe care ființa mea îl are. Nu mi-e frică de nimic, lovituri, sângerări, mușcături nă­prasnice, de neevitat. Parcă aș transmite la radio o înmormântare ce și-a propus să ajungă la țintă în trei sau patru ani. Vin pe sus și tot vin. Nu sunt păsări și nici avioane, nimic din ceea ce noi știm că îndeobște zboară. Un miros de igrasie, de bucătărie, de cămări, de farfurii cu resturi de mâncare devenea tot mai intens. Aici cădea din înalturi o tocană, ceva mai încolo o mămăligă, un bulgăre de brânză, o aripă, un spate de pui, o strachină de supă cu fasole. Dar în afară de mâncăruri aterizau peste tot, și „piese” dintre cele mai felurite: lenjerie de damă, de oraș dar și rurală, cizme, bocanci de militari, șurubelnițe, camere de biciclete, culegeri de texte, probleme de bacalaureat, ochelari de soare, de vedere, tranzistori, televizoare, hărți șco­lare, topografice, sertare pline cu nimicuri. Of, Doamne, pur și simplu peste noi, pe deasupra ca­petelor noastre, fâlfâind din niște aripi negre, speciale, foarte mari, treceau blocurile, cele mici dar și cele mari, „Turnurile”, pe care le lăsasem cu un oarecare timp în urmă. Sub forma unor stoluri, erau grupate sub cer cartiere, cvartale, microraioane cum știu că se spunea prin do­cumente... Mă aflam alături de Coralina Popescu, mai mult ca sigur, la extremitatea nor­dică a orașului parțial decapitat. Nu ne era nici frig, nici teamă, aerul era liniștit, parcă prins între mii de oglinzi, amurgul dobândea consistență, semn că întunerecul se apropia. Îi spuse­sem de mai multe ori cum decursese călătoria, probabil, în una dintre cele mai frumoase țări de pe planetă. Am început să i-o repovestesc și acum... „La Roma s-a vizitat Collosseum-ul, Va­ticanul, partea antică a orașului, s-a coborât în catacombe, cu așa zișii ghizi „catacombari”, s-au aruncat bani în Fontana di Trevi. La Florența, fotografii prin piața Signoriei, o „goan㔠prin galeriile Pitti, Ufizzi, contemplare îndelungă a basilicilor Santa Croce, Santa Maria degli Angeli. La plecare toată lumea în formă, nici un comportament ciudat la cineva. Țin minte că don Daniele, încărcat de aparatură foto-film, chiar mi-a spus… “Mă gândesc mult la soția mea, la lucrurile ce le-aș mai avea de rezolvat acas㔅 De la Florența ne-am îndreptat spre Mi­lano. Domul, unic în felul lui, palatul Forza-Visconti, pasajul strălucitor de oglinzi Vittorio-Emanuelle. Nici aici probleme cu compagnonii de drum. A urmat cu popasuri de câteva ore, trecerea în revistă, cu ochi rapid a unor orașe mai mici… Pisa, Verona, Padua, Monte­cattini. Și, în sfârșit, Veneția. Aici doamna Popescu oftează … “Mai spune-mi odată ce știi, cum  a fost cu Orașul Lagunelor”… M-am apropiat de Coralina al cărei chip, în mod ciudat, se schimbase puțin. Ochi-i deveniseră parcă mai mari, pielea feței i se ondula sub încordarea unor mușchi invizibili. Câteva cute adânci îi apărură pe frunte, privind-o meticulos, atent, aveai senzația că cineva-i așează pe față o mască a chinului, a îngrijorării. Vântul ce se stârnise din senin, aluneca peste păru-i bogat, vălurindu-l ușor … Am ajuns, continui, la Veneția di­mineața, în jur de ora opt. Marea era liniștită, cheiurile aproape pustii. Furnicescu, Potlogeanu, Caricaș, doamnele Potcoavă, Vițelaru, Pulpea, Găvănescu erau deja cu aparatele foto, de filmat, pregătite. Madam Chiț chiar a exclamat … “Vom păși pe urmele de altă dată ale to­gilor” … Îl văd, firește, în grup și pe don Daniele, tăcut, în mână parcă c-o eșarfă. Le spun tu­turor, vom vedea “asta și asta”, pe urmă, fiecare liber până la orele 14, când în fața braseriei “Monteverdi” ne vom revedea. Mai adaug “atenție la buzunare”, după care, eu, Furnicescu, cu Golopenția-n frunte, în ritm alert, pornim … În ceasurile ce-au urmat, nimic neobișnuit. Asiatici mărunți filmând peste tot, asalt pe chioșcurile cu răcoritoare, înghețate, albume, ve­der­i, piața San-Marco, Palatul Dogilor, canalele, Puntea Suspinelor, podurile, gondolele, e­rudiția lui Furnicescu, trecutul amestecat cu prezentul, totul învăluit de un vânt, născut din albastrul calm, îndepărtat al mării. Între orele 11-14, asta pot s-o spun cu siguranță, fiecare din grup a fost liber să facă ce dorea, Veneția fiind a lui, ca o iubită, ca o proprietate, ca un o­biect de care e posibil să nu te mai desparți niciodată … “Și la ora 14, la ceasul reîntâlnirii?”… “Simplu, doamnă, după două, trei inventarieri, toți am constatat că soțul dumnea­voastră, Don Daniele, era singurul care lipsea” … “L-ați așteptat, ați încercat să-l găsiți?” … “L-am așteptat, firește, mai tensionați acum, l-am strigat puternic, marinărește, pe nume, gru­puri mici, conduse de Furnicescu, Caricaș , un domn Volodea, au pornit în căutări, eforturi za­darnice de trei ore”… “Și?”… “Înainte de coborârea serii, lăsând și autorităților însemnele lui, neliniștiți, apăsați sufletește, cu un om la efectiv în minus, am pornit mai departe”… “Și Daniele nici până astăzi reîntors, Doamne, ce s-o fi petrecut cu el?”… Se făcuse demult noapte și glasul doamnei Popescu, tot mai agonic, tulbura cu tânguieli pacea ce se lăsase… La un moment dat, intervalul de timp e greu de stabilit, de undeva de aproape tună o voce… “Ce s-o fi întâmplat cu el?”… Nu încercați să mă vedeți și ceva, ceva o să vă spun”… “Stimată so­ție, onorabilă domnișoară ghid, don Daniele, cu tot aspectul lui comun, nu era tocmai fă­cut pentru lumea aceasta. Stridență, uniformitate, automatisme exasperante, mulțimi fără că­pătâi, celebrități ieftine, goana neostenită după bani, plăceri primitive, animalice. Un tă­vălug, în fond, care nimicește, nivelează totul. Dar nu vreau cu vorbele mele, să merg pe un drum mult prea bătătorit. O dorință de singurătate, de cufundare în alte straturi de timp, îi cu­prinseseră lui don Daniele, sufletul. Stimate doamne, există două Veneții… Una a contem­po­raneității, cu băștinași, turiști zgomotoși și neinteresanți, cu reguli de circulație, hotele de cinci stele, terase, proxeneți, traficanți, mașini și “mașini de mașini”, polițiști, reclame luminoase și o alta pe care nimeni, propriu-zis, n-o vede ci doar câțiva aleși o simt. Veneția popu­lară, modernă, „funcționează”, cu toate luminile aprinse din martie până în octombrie, când se­zonul turistic îngălbenește, cade, cealaltă începând să existe din noiembrie până în februa­rie, când pustiul s-așterne pe străzi. Din “ascunzișurile” lor, în cel de-al doilea interval de timp a­mintit, „adevărații venețieni” ies să vadă lumina… Alunecă pe apele marilor canale, salută cu plecăciuni pe înalții prelați, palizi, emaciați, cu ochi ce par a fi de calcar, pe dogii mirosind a pietre funerare, ce asemeni unor stafii străbat piața San-Marco. Pe urmă se uită spre mare, spre orizonturi, să vadă ce s-arată dinspre îndepărtatul Bizanț sau și, mai îndepărtatul, Orien­t. Uneori, prin sălile anumitor palate, vizibile doar până la vânturile calde ale primăverii, încru­ci­șează spade, beau sânge din cupe, din cranii, în fața unor focuri depun jurăminte, pândesc umbre ce intră și ies din ziduri, lăsându-se, pentru alternanță, pentru schimbarea registrelor, nopți de-a rândul, când nici o moleculă de apă nu mișcă, pradă unor inimaginabile voluptăți… „Adevărații venețieni”, iubesc însă și lumea concretă, vizibilă, savorile ei gustându-le “cu pipeta” în timpul unor secrete întâlniri. Stimată doamnă Coralina, vă pot spune doar că so­țul dumneavoastră, de atunci, de când a dispărut, dintre veselii turiști, conduși de domnișoara ghidă, cu voia, dar și fără voia lui, a devenit un “adevărat venețian”… Și încă ceva … v-a iubit mult, dar la dumneavoastră acasă, la soția lui, nu va mai reveni niciodat㔅

Se luminase de ziuă și nu era frig. Ne răsunau în urechi atât de clar cele spuse despre Don Daniele. Vedeam acum, în semi-deșertul în care ne aflam, și cine rostise acele teribile, nemaipomenite cuvinte. de fapt, îl zăream doar din spate. O creatură foarte înaltă, probabil, și deosebit de puternică, ce se îndepărta de noi, spre direcția în care, cu un anume timp înainte, zburaseră și blocurile. Gata, povestea cu Don Daniele, se terminase. Trebuia într-un a­nume fel să pun capăt minutelor moarte ce “dansau” în jurul nostru pe câmpul întins și pustiu... “Doamnă Coralina, la revedere, îmi pare rău de tot ce-am aflat, vom mai ține legătura”… și-am luat-o la picior în direcția contrară celei în care plecase omul, arătarea aceea… Simțeam că mă cheamă la noi ghidări, alți Furnicești, alți Caricași, alte și alte doamne Bica, Pulpea, Găvănescu. După un anume timp, mersesem, poate, vreo câțiva kilometri, de sus, un helicopter aterizează înaintea mea. Pilotul zice … “Domnișoară ghid, sunteți așteptată de un grup pentru un nou tur al Italiei, urcați, trebuie să ne grăbim”… “Cu plăcere, răspund, dar înainte de-a ne îndrepta spre autocarul cu pricina, aș vrea să ne întoarcem, doar pentru câ­teva clipe, cu doi, trei kilometri înapoi”… De sus, mai exact de la trei-patru sute de metri, am mai văzut-o o dată pe doamna Popescu. Era îmbrăcată acum în negru și în patru labe se târa spre casa ei… “Pare speriată, neputincioasă, femeia aceea”, mi-a zis pilotul luând înăl­țime… N-am mai răspuns nimic, dar pentru câteva secunde, am simțit în gât un fel de ghem, fier­binte, înăbușitor …