Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (483) februarie 2006

ANCHETELE REVISTEI "FAMILIA"

 

PULSUL PROZEI TINERE

 

Participă:

Anamaria BELIGAN, Adrian BUZ, Ruxandra CESEREANU,

Alain GAVRILUȚIU, Radu Pavel GHEO, Michael HAULICĂ, Florina ILIS, Cătălin LAZURCA, Cosmin MANOLACHE, Ștefania MIHALACHE,

Ioana NICOLAIE, Adrian SCHIOP, Bogdan SUCEAVĂ,

Cornel Mihai UNGUREANU, Tudor Călin ZAROJANU

 

 

Pulsul prozei noi, nimic mai mult, cu câteva luări de cuvânt ale unor autori debutanți ori trecuți deja de a doua carte. Cum se suprapun mentalitățile, dacă ele converg ori se disipează într-un individualism pronunțat.

Scopul întrebărilor: să provoace, nu să primim niște răspunsuri de școală, care să ne dea pe spate prin corectitudine politică. E bine că unii sunt mai blazați și rostul sondajului tocmai asta urmărește: în ce măsură s-a dezmorțit scriitorul roman, care până acum era atât de previzibil în răspunsuri că puteam să le scriem noi dinainte. E bine că unii se înfurie când vorbesc de hobby dar e o realitate pe care prea puțini și-o asumă. În concluzie, ce ne-am dorit noi a fost o anchetă vie, altfel, care să nu plictisească și, întrucâtva, să provoace la defulări artistice.

Ne-am dorit ca întrebările noastre să fie cu dublu sens și probabil se poate observa că mizau pe acest aspect al diversității. Unii resping total autobiografia, fie dintr-o pudibonderie a creației, fie din nevoia persistenței unei aure misterioase; alții și-o recunosc și o problematizează. Am sesizat și o propensiune a intervievaților spre teorie, nu doar literară, cât social-politică, dar și o dorință apăsată de diferențiere față de tot ce ține de problematizarea estetică. Întrebarea cinci viza, firește, mai multe răspunsuri posibile. Unii au expediat-o în sfera criticii, alții s-au implicat în cunoștință de cauză. Ne-a interesat dacă prozatorii actuali se mai citesc între ei și, mai ales, cât sunt de interesați de fenomenul literar căruia îi aparțin. Departe de noi gândul de-a testa cultura prozatorilor actuali. Ne-a preocupat mai degrabă gustul pentru anumiți scriitori, cum anume se formează scriitorii noștri tineri, ce repere culturale îi obsedează ori influențează și mai ales cât de recente sunt ele. Ultima întrebare, pentru unii naivă, are rostul ei într-o literatură în care derutele persistă și unde mai ales scriitorii care înțeleg să trăiască profesionist, numai din scris, se pot număra pe degetele de la o mână. Prozatorii valurilor trecute erau mai interesați de verdictele criticii și mai puțin de recunoștința cititorilor. Dacă se mizează pe cititori ca factori de evaluare și mai apoi pe receptarea criticii specializate. 

Asemenea anchete ar trebui probabil făcute din doi în doi ani, dacă ritmul editorial e la fel de dinamic. Uităm sau nu avem posibilitatea cuprinderii tuturor debutanților, alteori ignorăm „a doua carte” din cauza unui mecanism firesc al receptării, dictat de mulțimea de apariții la atâtea edituri recunoscute ori obscure.

Fără mari pretenții (ni se pot imputa multe lipsuri, există o multitudine de tensiuni interogative...) ancheta noastră luați-o ca pe un gest simplu de a prezenta o parte din trendul prozastic actual. 

 

Mircea PRICĂJAN

Marius MIHEȚ

 

-----------------------------------------

1. Tentațiile autobiografice reprezintă pretexte sau necesități în abordarea scrisului?

2. În ce măsură considerați că realitatea socială actuală trebuie reflectată în textul literar?

3. Cât hobby și cât profesionalism există în scrisul vostru?

4. Vă structurați scrierile după un program estetic specific?

5. Se poate vorbi despre un discurs comun al prozatorilor tineri actuali?

6. Numiți scriitorii străini contemporani care vă influențează maniera de-a scrie. Prin ce?

7. Considerați cărțile dumneavoastră o provocare pentru cititorul obișnuit? Dar pentru cel profesionist?

-----------------------------------------

 

ANAMARIA BELIGAN

Singurul program estetic este: să fiu la înălțimea propriilor mele cerințe; să mă surprind din cînd în cînd, să ies din ceea ce englezii numesc one’s comfort zone.

1. Limbajul artistic este de natură antropomorfică, el conține întotdeauna elemente personale – așadar: autobiografice – chiar dacă acestea sînt ocultate. În ceea ce mă privește, cu cît mă îndepărtez mai mult de autobiografie, cu atît mă apropii mai tare de ea, dar în alt fel.

 2. Reflectarea realității sociale este un vechi clișeu care îmi aduce aminte de lecțiile de marxism și socialism științific din liceu și facultate. În plus, ce anume înseamnă realitate socială actuală? Ce e actual dimineața e deja depășit seara. Iar granițele dintre realitățile locale, naționale și globale devin tot mai confuze. Nu citesc niciodată o carte de literatură pentru că m-ar interesa o anumită realitate socială. Există subgenuri specializate pentru cine are nevoie de așa ceva. Citesc literatură pentru că mă interesează weltanschauung-ul unui scriitor, vreau să pătrund într-o altă lume, interesantă și originală, diferită de deplorabila reali­tate socială, fie ea globală sau locală. În măsura în care un autor pune în discuție realitatea so­cială, mă interesează felul în care ea/el interoghează (adică: nu doar reflectă) acea realitate.

 3. Dacă hobby înseamnă plăcere și profesionalism înseamnă meserie, ele se presupun reciproc. Așadar: sută la sută din amîndouă.

 4. Doamne ferește! Singurul program estetic este: să fiu la înălțimea propriilor mele cerințe; să mă surprind din cînd în cînd, să ies din ceea ce englezii numesc one’s comfort zone.

 5. Ce înseamnă prozator tînăr? Sub 30 de ani? Sub 40? Sub 50? Nu recunosc această categorie pseudoculturală. (În general, tinerii – scriitori sau nu – mă cam plictisesc. Calități precum: experiență de viață, înțelepciune, rafinament stilistic – toate recomandabile unui scriitor – se află în raport invers de dependență cu tinerețea. Singura formă de tinerețe care mă interesează este cea a spiritului. Cel mai des am întîlnit-o la octogenari.)

 6. Îmi place să cred că Rabelais, Shakespeare, Cervantes, Cehov, Flaubert… sînt mai contemporani ca niciodată. Eu, una, mă întorc la ei periodic, nu pentru a mă lăsa influențată (nu îndrăznesc să sper așa ceva!) ci recucerită. Dintre prozatorii actuali îmi plac Gabriel Garcia Marquez (pe care îl includ în categoria de mai sus), Mario Vargas Llosa, Carlos Fuentes, Salman Rushdie, Hanif Kureishi, Amos Oz, Paul Auster, DBC Pierre și mulți alții… Nu mi-am pus niciodată problema dacă mă inflențează sau nu, cu atît mai puțin prin ce!

 7. În materie de cultură în general și de literatură în special, singura formă de provocare pe care o recunosc este cea la gîndire. Și singura formă de cititor este cititorul pur și simplu.

 -----------------------------------------

 ADRIAN BUZ

„... nu poți să fii și demolator, și sufletul petrecerii – dacă ai un discurs, fii „profesionist” și ține-te de el, precum Artaud de pantof.“

1. De undeva trebuie să pornești. Nu cred că există un autobiografism atît de grav, indiferent cît de confesiv pare textul literar, de la un punct, intervine ficțiunea, dacă nu cumva pactul ficțional funcționează chiar de la început, de vreme ce vorbim despre literatură. Atunci cînd lucrurile se pun în mișcare pe hîrtie, nu chestionez niciodată izvoarele de inspirație. Orice îmi trezește apetitul pentru scris e bine venit; pentru că oricum subconștientul, dacă e la locul lui, lucrează în ascuns și are grijă să-mi facă surprize, să le amestece pe toate și să mi le servească înapoi. După cum spunea Marin Preda, răspunzînd unei întrebări similare, nu faptele contează, ci sentimentele; sau, aș spune, adevărul lor. Madame Bovary c’est moi, dar nu în acel sens rigid, canonic, numărînd ca un contabil, pe degete diverse ținte critice (sau nu) – se includ aici reperele autobiografice, ci fluid, viu, ironic, aflat într-o simbioză iremedia­bilă cu propria minte care nu tace, are grijă să aranjeze bucățile după legi mult mai flexibile.  Așadar, Madame Bovary c’est pas moi.

 2. Nu cred că trebuie. Fiecare autor reflectă ce îl frămîntă, își reflectă obsesiile – în sens benign. Pe de altă parte, literatura, fie că vrea sau nu, face și un astfel de lucru, reflectă un anumit timp, mentalitățile și psihologia lui, realitatea lui socială și altele, mituri mulate mai mult sau mai puțin pe relieful unui moment. „Trebuie” înseamnă premeditare, înseamnă program, înseamnă să te reduci conștient la o formulă, duce la dogme.

Și încă o dată pe de altă parte, în era în care politicul a atins o acumulare incredibilă în omul contemporan, e normal ca acesta, împreună cu consecințele lui sociale, să fie prezent într-un fel sau altul în literatură. Și noi, românii, alături de alte popoare ale planetei, putem scrie cîteva pagini la acel op universal care se intituleaz㠄Să auzi istoria bășind” și unii dintre noi chiar o fac.

 3. Înțeleg prin profesionalism o grijă față de propriul scris, mize, stil și tehnici adaptate la un mod propriu de a gîndi și asumate onest și cred că acest lucru ar trebui să se subînțeleagă. Altfel, dacă vorbim despre „scriitorul profesionist” reușesc să fiu mai degrabă patetic. Între scriitorul profesionist Chuck Palahniuk, din al cărui discurs anarhist anticonsumist, ecranizat pentru mase n-a mai rămas decît șalul boa de la gîtul lui Brad Pitt, și Antonin Artaud, tratat cu electroșocuri de societatea care voia să-l vindece de el însuși și găsit de către grădinar mort, cu un pantof în mînă, al doilea îmi trezește o admirație pe care nu o pot împiedica. Am ilustrat dramatic un principiu simplu, care încă mai contează, deși tot ce trăim încearcă să-l nege: nu poți să fii și demolator, și sufletul petrecerii – dacă ai un discurs, fii „profesionist” și ține-te de el, precum Artaud de pantof.

 4. Da, cred că da, dar există celălalt eu, venusianul, care are și el un cuvînt de spus de fiecare dată cînd mă aplec peste taste. În cele din urmă, pare un tip rezonabil, am învățat să trăiesc cu el.

 5. Se poate vorbi despre un cadru comun, care generează o anumită literatură, despre vibrația unui timp absorbită de mințile sensibile care îl trăiesc și emisă înapoi în forme variate de expresivitate dar similare ca mesaj. Se poate vorbi despre dezinhibare și despre dorința de a dezgheța literatura, despre un mod mai direct de a spune anumite lucruri, după zeci de ani de opresiune a cuvîntului și subterfugii literare. Cînd pornogravitatea trădînd nevroza unui timp, după cum spunea Soren Vidanski, a atins pămîntul patriei, multe minți autohtone au țipat inflamate, și-au exersat crispat, mimînd agerimi, discursul purist, încercînd s㠄încaiere” lucrurile în baza unui orgoliu ridicol, mai degrabă decît să desfacă toată harta și să privească în ansamblu, să vadă unde altundeva se mai unesc discursurile acestor autori și ce anume poate să însemne această incidență. Se poate, deci, vorbi și despre spumoasele orbecăieli ale unei tradiții cu inerție mare.

 6. Mă impresionează construcția unor cărți, sau anumite matematici de creație, erudiția, sau verva lor și pot culege inconștient ceva din ele. Dar mă influențează cu adevărat cărțile acelor autori cu care mă găsesc afin, satiricii care împung cu un băț vechea plăcintă umană și care știu să evite ridicolul prin ironie sau printr-un cinism surprinzător de cald, unul care trădează, dincolo de faldurile paradoxului, teama naivă că omul mai are într-adevăr o șans㠖 și atunci ei ce s-ar face? Cînd Ilf și Petrov au primit reclamații pentru faptul că se țineau de comicării în vremuri de reconstrucție, sugerau Procurorului Republicii să-l dea în judecată pe cetățeanul care îi sîcîia, pentru imbecilitate crasă. Mă influențează toți autorii care spun cu mijloacele de astăzi acest lucru, deși comicăriile lor au prins și o nuanță de amar negru.

 7. Cunosc cititori obișnuiți care pot emite simplu, fără efort sau abuz  de lexic sofisticat idei mult mai precise despre o carte decît mulți cititori profesioniști, care nu de puține ori manifestă prejudecăți pripite, se lasă prea ușor convinși de propria lor voce. Cred în cititorul cu adevărat inteligent, intuitiv, dezinhibat, care poate să absoarbă firesc adevărurile unei cărți, care știe să guste provocările unei cărți, indiferent despre ce fel de provocări e vorba, fie obișnuit, sau profesionist.

  -----------------------------------------

RUXANDRA CESEREANU

„... mă consider a fi o prozatoare profesionistă. Rămâne, însă, ca alte verdicte să dea
cititorii profesioniști la rândul lor. Dacă este cazul.“

1. În proza mea, da, există multă autobiografie, dar mai corect ar fi totuși să o numesc autoficțiune. Mă definesc prin biografia mea și în acest sens atât romanul Tricephalos, cât și volumul de povestiri Nebulon conțin multe semințe autobiografice. Nu din narcisism există acestea, ci din necesitate. Pretexte nu prea caut în și prin proza mea. Scriu proză pentru că există multă narativitate în mine. Îmi place să ascult povești și să rostesc povești și din această plăcere, chiar voluptate, se naște, nădăjduiesc, proza mea.

2. Prozatorii realiști ori neorealiști au tot dreptul să se simtă chemați să transcrie agora românească atât de provocatoare prin marginalitatea și bizantinismul său. Curțile Miracolelor sunt întotdeauna tentante. Faptul că există proză suprarealistă sau psihedelică nu înseamnă că proza socială trebuie exclusă. Există cititori și degustători și pentru una, și pentru cealaltă. Fiecare așa cum îi este voia și plăcerea.

 3. Firește, cum altfel, întrebarea de față fiind mai degrabă retoric㠖 mă consider a fi o prozatoare profesionistă. Rămâne, însă, ca alte verdicte să dea cititorii profesioniști la rândul lor. Dacă este cazul.

 4. Nu scriu în funcție de un ism sau altul. Nu scriu proză ca să mă încadrez în postmodernism, onirism sau post-postmodernism. Ci scriu pur și simplu așa cum simt. E un loc comun.

 5. Există o tendință de violentare a limbajului și de abuzare a sexualității în proza actuală scrisă de tineri (vezi și articolul meu din Observator Cultural nr. 37, 2005 – Există o literatură Viagra?), dar acest lucru nu este neapărat o chestiune de ism, ci de frondă previzibilă. Moda va trece, însă, ca orice modă. Noii tineri furioși vor îmbătrâni și ei sau vor descoperi alte tipuri de discurs.

6. Michel Houellebecq. A doua parte a întrebării este aiurea, refuz să răspund.

 7. Mă voi referi doar la ultimele cărți de proză pe care le-am publicat. Tricephalos a fost un roman provocare, prin structură, stil, temă. Am mizat pe această provocare și m-am simțit bine înăuntrul ei. Nebulon este o carte pe care am scris-o din pură plăcere, din deliciu. Ca pe o madlenă proustiană. Pe care aș vrea ca și alții să o mănânce cu ochii închiși.

 -----------------------------------------

  ALAIN GAVRILUȚIU

„Proza autobiografică reprezintă cea mai ușoară formă de a ceda nevoilor schizofrenice.“

1. Reprezintă o unealtă. În ceea ce mă privește nu pot să pretind că a existat în vreun moment vreo urmă de premeditare în concepția cărții. Cred că mi-a fost mai ușor să țin sub control evoluția cărții privind firul epic într-un mod personal. Pe de altă parte cred că este mai ușor să îți ordonezi opiniile atunci când le pozitionezi în raport cu tine însuți decât dacă le-ai împrumuta unor personaje care ar trebui să filtreze aceste opinii prin particularitățile comportamentale și sufletești ale lor. Așadar nu aș încadra pornirile autobiografice în categoria tentațiilor ci mai degrabă în cea a impulsurilor spontane. În plus în orice creator de literatură există o latură schizofrenică ce îl împinge să trăiască mai multe vieți. Și cel mai ușor este să le trăiescă atribuindu-le propriei persoane. Proza autobiografică reprezintă cea mai ușoară formă de a ceda nevoilor schizofrenice.

 2. În aceeași măsură în care realitatea socială influențează pe cei ce produc texte literare. La urma urmei ne lovim de carențele de educație în tramvai, de agresiunea sonoră de natură marginală în bazarele aglomerate ale Bucureștiului și nu numai, de intoleranța generată de lipsa de repere reale, de scările de valori inversate, de crime și pedofilie, de infractori ajunși modele de reușită socială. Suntem produsul propriilor experiențe iar aceste experiențe includ și aceste aspecte ale cotidianului social. Atunci când scrii, oferi o parte din tine cu tot ceea ce presupune acest lucru. Și mai ales într-o zona tulburată politic și economic tendința de a te raporta la realitatea socială, la vecinul de alături, este mult mai mare, pentru ca într-un fel sau altul trebuie să te eliberezi de senzația de neîmplinire cotidiană. Unii se trezesc că o­moară oamenii din jurul lor, alții scriu despre oamenii din jurul lor.

 3. Nu am fost niciodată bun la științele exacte, așa că îmi vine greu să cuantific un demers literar. Pentru asta cred că criticii literari  sunt mai indicați având mai multe cunoștiințe și unelte la îndemană. Ori eu cu siguranță nu sunt critic literar. Însă ultimele rămășițe de educație mă împiedică să îmi asum prea mult credit sau să mă erijez în ceva ce nu sunt. Așa că la o primă analiză cred că talerul s-ar înclina către hobby în detrimentul profesionalismului în sensul că nu sunt posesorul unor studii sau antecedente literare care să mă recomande ca un profesionist al penelului sau mai exact al word-ului. Cred că cel mai pregnant însă în scrisul meu este nevoia de a spune povești cât mai elocvent. Asta este cred cel mai important pentru mine, să spun povești în care oamenii să se regăsească și care să-i facă să reacționeze sufletește. Din punctul ăsta de vedere cred că sunt un profesionist la spus povești.

 4. Acum cred că mai mult decât atunci când am început să scriu. La acea vreme nu-mi structuram ideile deloc ce să mai vorbim de vreun program estetic specific. De fapt cred că mi-am dorit spontaneitate, mai ales că la acea vreme nu mă gândisem că manuscrisul ar putea fi publicat. A fost o explozie pe care am așternut-o pe hârtie. Și astfel programul estetic a fost corespunzător exploziei. La urma urmei câtă organizare poți să aștepți de la o explozie, fie ea și literară? Însă îmi doresc ca ceea ce scriu să fie frumos, cred că cel mai important este că atunci când te lansezi într-o explorare artistică cel mai important este ca produsul să fie frumos, să bucure sensibilitatea și mai puțin important să provoace rațiunea la analize și dezbateri. Și cum autorul nu se poate raporta decât la sine dacă vrea ca produsul creației să fie veridic atunci important este ca el ( autorul) să considere produsul finit al eforturilor sale ca fiind frumos.  

5. La această întrebare cred că un critic ar fi mai indicat să vă răspundă. Cu siguranță, ca orice generație, suntem influențați de aceleași conjuncturi istorice, de aceleași descoperiri, de aceleași evenimente pe care le-am prelucrat și modelat fiecare după sufletul și caracterul său. Există o rădăcină comună de unde am plecat toți, împărțim la baza aceleași frustrări, aceleași tentații, aceleași derapaje. Ce ne deosebește sunt alegerile făcute în raport cu aceste constanțe, modul în care ni le-am asumat și fidelitatea față de propriile opțiuni. De asemenea, un alt lucru important care ne poate fie apropiă, fie separă în exprimare este cât și cum am fost influențați de perioadele care au corespuns cu formarea noastră, cât și cum ne-am implicat în acele timpuri, cât și cum am decis noi și cât și cum au decis alții pentru noi.

 6. Frederic Beigbeder, Pascal Bruckner, Milan Kundera, Andrei Makine, Jean d’Ormesson, Marguerite Yourcenar… Îmi este imposibil să indic prin ce m-au influențat, dacă aș conștientiza influența atunci aș copia. Cred că prin atitudinea față de literatură, prin libertinajul față de tehnicile literare. Prin atmosferă. Important după ce ai savurat un demers artistic este să rămâi cu atmosfera. Senzația este cea care primează și mai puțin detaliul. Mi se întamplă frecvent să nu-mi aduc aminte filme, melodii, cărți dar să resimt pregnant senzația pe care am avut-o atunci când m-am ciocnit de ele. Cred că arta trebuie să se adreseze în principal sufeltului și mai puțin rațiunii. De aceea orice formă de artă dacă îți modifică bătăile inimii înseamnă că și-a atins scopul chiar dacă în rețeaua neuronală nu rămâne nici o impresiune corticală care să fie evocată. Cred că am fost influențat de autorii de mai sus tocmai pentru că atunci când le-am citit cărțile mi-am simțit sufletul schimbat fără ca influența creierului să fie importantă în prelucrarea informațiilor primite.

 7. Nu consider cartea mea în nici un fel. Orice demers literar în momentul în care a fost finalizat își părăsește autorul și capătă un destin propriu. „Nu toată iarba e la fel” își ține destinul între propriile coperți. Orice demers artistic este ca un copil pentru autorul său, evoluează independent de acesta și îi poartă numele. În acest moment consider că depinde exclusiv de carte să genereze reacții. Ce îmi doresc este ca „Nu toată iarba e la fel” să provoace… reacții. Trăim într-o lume sedată de cotidianul cenușiu, într-o lume senilizată de invazia gustului îndoielnic, a falselor valori, a estetismului de mahala. Îmi doresc să provoc reacție, orice fel de reacție, îmi doresc ca cititorii fie ei obișnuiți sau profesioniști să se privească dezgoliți de măștile care le sunt impuse de cutumele sociale, să se analizeze pe ei mai mult decât pe personajul cărții, să se descopere veritabili, așa cum sunt, cu gândurile lor și mai mult să-și asume propriul eu și să-l ofere celorlalți necosmetizat de maștile succesive pe care ni le așternem peste prorpia personalitate ca să corespundem cerințelor canoanelor sociale.

 -----------------------------------------

RADU PAVEL GHEO

„Îmi scriu cărțile ca pe o provocare pentru cititorul obișnuit. Încerc să lansez o provocare cu delectare, ca atunci cînd încerci să cucerești o femeie.“

1. Mi-e foarte greu să răspund la o asemenea întrebare. Nu de alta, dar înclin să spun că și una, și alta. Și că depinde de autor. De fapt, chiar așa și stau lucrurile. Un bun exemplu sînt eu (întotdeauna un scriitor va fi tentat să se dea de exemplu): scrierile de ficțiune pe care le-am scris sînt 99% fantastice sau SF și nu au decît o legătură foarte vagă cu autobiografia mea, dacă au vreuna. În schimb eseistica e accentuat personală și autobiografică, cumva în stilul pseudo-reportajelor eseistice ale prozatorilor ruși din perioada interbelică. Așa-mi vine. Așadar, presupun că fiecare scriitor face cum îl taie capul și cum simte el că e mai bine. Unii ar putea spune că nu-i o necesitate (și nu-i), alții că e obligatorie (și pentru ei e)...

 2. ...după cum spuneam și  mai sus. Unii o reflectă, alții nu, unii o reflectă uneori și alteori nu. Facem ce vrem. De-aia sîntem scriitori. Cred însă că, la o analiză de retortă, se poate stabili cu ușurință că fiecare scriitor reflectă într-un fel sau altul epoca și societatea în care trăiește, indiferent de genul sau modul literar abordat. Dacă luăm cazul de ruptură maximă cu realitatea – deși doar aparent㠖 și aici mă gîndesc la science fiction, e de ajuns să citești Cinci săptămîni în balon și Neuromantul ca să-ți dai seama nu numai în ce epoci au fost scrise, ci și să stabilești ușor cîteva coordonate ale societăților din cele două secole diferite: secolul al 19-lea al lui Jules Verne și secolul 20 al lui William Gibson. Așadar, realitatea socială se vede oricum, dar nu-i obligatoriu să o ilustrezi programatic.

 3. Nici, nici. Scriu fiindcă am avut dintotdeauna (adică de cînd am aflat că există scrierea) dorința să scriu. Adică să inventez povești. Aș fi scris în singurătate și taină și dacă nu mă publica nimeni niciodată. Pentru mine scrisul nu e în nici un caz un hobby. Totuși, nici profesie nu i-aș zice și nici de profesionalism n-aș putea vorbi. Nu trăiesc din scris (sau numai din scris) și nu știu cîți reușesc să trăiască din scris în România. Dacă am înțeles eu bine și e vorba de scrierea literaturii. Că altfel, se mai poate: din scrisul de contracte, din scrisul pe vagoane, din scrisul de legi ș.a.m.d.

 4. Nu. Nu conștient. Mă gîndesc la cititor... mă rog, la un cititor ideal, care pentru mine e Alina. Deocamdată testele cu ea au funcționat.

Presupun totuși că pe undeva există și un anumit... nu i-aș zice program... poate o anumită orientare. Din moment ce mă interesează cititorul, folosesc – conștient sau inconștient – anumite tehnici de captare a lui, care la un moment dat pot deveni manierisme sau stil personal. Așadar, aș putea vorbi despre un interes pentru estetica receptării, dar ar însemna să teoretizăm prea mult. Simplificat, aș zice că prefer să fac eu un pas spre cititor și să-i ușurez efortul de descifrare a textului (nu chiar mură-n gură, fiindcă un cititor profesionist nu vrea așa ceva) în loc să aștept cititorul să vină la mine și să-i arunc în cale cînd o perie, cînd o gresie, cînd o oglindă. Deși recunosc că și o asemenea abordare e incitantă, nu mi se potrivește prea tare.

 5. Nu pot zice categoric că nu există ceva. Probabil e cam același lucru care-i lega prin anii 1970-1980 pe Ioan Groșan, Tudor Dumitru Savu, Cristian Tudor Popescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Aurel Antonie, Cristian Teodorescu, Vasile Petru Fati, Alexandru Ungureanu... și se mai pot găsi vreo sută, două de nume. Adică trăiesc în aceeași țară și în aceeași perioadă istorică, sînt cam în aceleași poziții în întrecerea cu ei înșiși și scriu despre ceea ce îi interesează, fiecare cu mijloacele lui. Un ritm comun, aș zice, dar al vieții, nu al creației.

 6. Citesc cît apuc și de-a valma, și autori români, și străini, și contemporani, și clasici. Nu pot spune dacă și cît mă influențează vreunul. Dacă se întîmplă așa ceva (și bănuiesc că da), se întîmplă fără știrea mea. Dar e cam greu de stabilit termenul de „scriitor contemporan” cînd în România încă recuperăm – tot de-a valma – autori străini de succes din anii 1950-1990, concomitent cu autori din ultimii 10-15 ani și cu clasici netraduși integral.

Am scriitori favoriți, desigur. Dar nu cred c-aș putea scrie, de exemplu, ca Bulgakov, ca A. P. Cehov sau Cordwainer Smith. Nu știu dacă mă țin baierile.

 7. Îmi scriu cărțile ca pe o provocare pentru cititorul obișnuit. Încerc să lansez o provocare cu delectare, ca atunci cînd încerci să cucerești o femeie.

Și trebuie să spun că atunci cînd vorbesc de cititorul obișnuit, în cazul de față vorbesc de fapt de cititorul profesionist, fiindcă așa stau lucrurile în România: cei care mai citesc proză românească și mai ales proză contemporană sînt cititori profesioniști. Sînt convins că acei oameni citesc și literatură străină, citesc în general și sînt suficient de competenți, măcar pe poziția lor de „simpli” lectori.

Aici ar mai fi de spus ceva: conform Anuarului Statistic al României – 2004, tirajul mediu al unui volum (de orice fel) era la noi în anul 2003 de 650 de exemplare. Uniunea Scriitorilor are vreo 3.000 de membri. Știu că aici se mai poate discuta, relativiza, explica, dar discrepanța între cifre e prea mare ca să nu te întrebi dacă ești doar scriitor sau mai ești și citit.

-----------------------------------------

MICHAEL HAULICĂ

„Cred că în scrisul fiecăruia există atît hobby cît profesionalism lipsește.“

1. Pretextele le controlăm. Necesitățile ne controlează ele pe noi. Evident că există autobiografie, că de-aia nu se scrie proză la 16 ani, ci doar după ce mai trăiești puțin... În afară de cuvinte, prozatorul mai are și carnea și sîngele care le fac pe primele să trăiască. Iar carnea și sîngele de care vorbesc nu sînt niște lucruri chiar imaculate...

 2. Trebuie? Eu cred că în textul literar nu TREBUIE reflectat nimic. Dar e foarte important ca în acel text cititorul să găsească ceva care să rezoneze pe lungimea lui de undă.

 3. Cred că în scrisul fiecăruia există atît hobby cît profesionalism lipsește. Profesionalismul e stadiul pe care ni-l dorim toți. Nu cred că se apucă cineva de scris doar pentru că n-are bani să cumpere timbre. Dacă vrei un hobby, strîngi șervețele sau vederi, nu-ți pui pe tarabă lucrurile cele mai intime, nu riști să te părăsească nevasta, iubita, prietenii.

 4. Probabil că aș putea fi încadrat într-un program estetic, dacă ar sta cineva să-mi analizeze cărțile, dar eu nu mă gîndesc la așa ceva cînd scriu. Scriu cum scriu, și îmi place să cred că întotdeauna am scris la fel, indiferent de temele și motivele folosite.

 5. Nu cred în discursul comun pe care unii observatori ai fenomenului literar l-au evidențiat punînd la un loc doar cîteva dintre cărțile apărute în ultima vreme. Evident că tinerii prozatori au niște locuri comune, dar ele țin mai degrabă de vîrstă, de condițiile sociale în care s-au format, de lecturi. Fiecare are vocea lui și, în cîțiva ani, se vor lămuri cu asta și cei care susțin ipoteza discursului comun. Am fi prea ghinioniști să avem un singur scriitor care publică sub douăzeci de pseudonime.

 6. Acum? Nu cred că mă influențează nimeni. E drept însă că sînt produsul a ceea ce citesc... a ceea ce văd și aud și simt. Iar maniera de a scrie nu mi s-a schimbat prea mult în ultimii douăzeci de ani. Poate ar fi fost mai interesant dacă publicam cărți atunci... Dar e mai bine așa. Eram prea crud pentru proză. Trebuia să mai trăiesc, să mai adun...

 7. Da. Așa se zice că sînt. Iar cititorul profesionist... el are mai multe satisfacții. Ați omis să întrebați despre provocarea celorlalți scriitori. În caz că ați uitat... da, și pentru ei.

-----------------------------------------

FLORINA ILIS

„Nu încep să scriu înainte de a-mi fi organizat, în cele mai mici detalii, structura romanului.“

1. În scris nu te poți detașa total sau definitiv de eul tău, oricât de multă obiectivitate ai pune în scris. În mod evident, există pulsiuni interioare care, chiar dacă nu sunt explicite și manifeste, ajung să se strecoare în actul creației, influențând într-un fel sau altul procesul creativ. Dar nu cred că autobiograficul este o necesitate în scris sau că ar reprezenta cel mai important pol al scrisului. Trăim într-un timp în care oamenii din jurul nostru, fără să fie profesioniști ai scrisului, sunt capabili să-și expună foarte limpede gândurile, ideile sau să-și descrie cu măiestrie experiențele. Tehnologiile comunicaționale au dezvoltat și au perfecționat acest talent care, totuși, nu ajunge să transforme pe oricine în scriitor. Dar, atâta timp cât scriitorul de meserie se va rezuma să-și descrie în cărți experiențele trăite, de la cea mai fragedă vârstă, va risca, dacă nu aduce ceva în plus, să nu facă decât să repete ceea ce ceilalți din jurul lui pot face cu același talent.  

 2. Cred că, dincolo de caracterul absolut și atemporal al marii literaturi, scrisul a reflectat dintotdeauna într-un fel sau altul realitatea socială. Scriitorii sunt individualități distincte, copii ai timpului lor. Ceea ce este reprezentativ pentru diferitele epocii este felul, maniera în care realitatea și-a făcut simțită prezența în scris. Abordarea tezistă sau ideologică a realității sociale este însă o capcană care trebuie evitată cu grijă.

 3. Nu am scris niciodată din hobby, scrisul reprezintă pentru mine cel mai autentic sens al existenței mele. Am știut dintotdeauna, în copilărie, într-un fel nelămurit și diafan, iar, mai târziu, fără umbră de îndoială, că scrisul este singura meserie care mi se potrivește, deși n-o practic cu carte de muncă.

 4. N-aș spune că fac asta în mod programatic, dar mi-am dezvoltat anumite principii, mai degrabă de natură tehnică decât estetică, după care îmi ordonez scrisul. Țin foarte mult la construcția unei cărți. Nu încep să scriu înainte de a-mi fi organizat, în cele mai mici detalii, structura romanului. Apoi, până nu simt în interior ritmul frazei așa încât, ca pe o frază muzicală, s-o pot transcrie pe note, nu redactez nici un cuvânt. Și, în al treilea rând, nu demarez nici un proiect până când personajele care iau naștere în mintea mea nu mi-au dezvăluit tainele lor, stârnindu-mă însă și asupra surprizelor ce mi le vor rezerva pe măsură ce voi scrie. Restul, detaliile, vin de la sine. 

 5. Există un fel de discurs visceral, regăsibil la mai mulți autori tineri, și acesta se referă, în mod special, la descrierea experiențelor sexuale. Din păcate însă, acest discurs ajunge la un moment dat să se consume într-un exces redundant de forme. Și, la urma urmei, în acest domeniu al sexului, literatura concurează neloial cu o industrie ale cărei strategii de piață sunt mult mai influente decât cele narative. De aceea, sunt șanse minime ca posibilii amatori de extaze erotice să le caute tocmai în literatură. S-ar putea să fie însă o modă trecătoare. 

 6. Milan Kundera prin precizia stilului, Shalman Rushdie prin puterea de a inventa povești, Jose Saramago prin parfumul frazelor.

 7. Cred că cele trei romane ale mele (Coborârea de pe cruce, Chemarea lui Matei și Cruciada copiilor) ar putea să constituie pentru orice cititor o provocare. Pentru cititorul obișnuit lectura cărților mele i-ar putea releva faptul că ceea ce citește i se adresează în primul rând lui, că lumea ficțională care i se dezvăluie nu diferă de lumea în care își duce existența, oricine putând regăsi în romanele mele afinități cu anumite personaje sau situații de viață comune. Spre exemplu, unii cititori mi-au mărturisit chiar faptul că s-au regăsit în personajul Matei din Chemarea lui Matei. Desigur, pentru cititorul profesionist altceva contează, dar sper să poată regăsi ceea ce caută și în textele mele.

-----------------------------------------

CĂTĂLIN LAZURCA

„... optînd pentru textul ingenuu și nu pentru semnătura livrată prin mecanisme de putere, scrisul este pentru mine un hobby. Ca și lectura.“

1. Biografia e o resursă ca oricare alta pentru mine. Nu e nicidecum o tentație. Nici o necesitate. Orice prozator cred că se simte cumva mai confortabil atunci cînd scrie la persoana I. Eu știu că mi-e de multe ori mai ușor așa. În rest, nu mă interesează discuțiile privind autenticismul, biografismul, trăirismul, discuții care nu mai contenesc de cînd cu lansarea tinerilor prozatori. Bănuiala mea e aceea că toată tevatura pornește de faptul că Poliromul, editura care a avut curajul să investească în proza românească ceva mai tînără, și-a intitulat colecția Ego. Iar comentatorii, pornind de la vreo 4-5 dintre acești prozatori, s-au aruncat, dovedind aceeași lene a gîndirii care copleșește revistele literare de vreo 50 de ani încoace.

2. Vorbesc doar de proză: cred că povestirea, romanul sînt și documente istorice, mostre ale mentalității lumii în care trăim. De aceea, pentru mine e obligatoriu să ofer, atunci cînd situația narativă o cere, numele și faptele reale. De unde și necesitatea unei atitudini etice. Fiindcă eu mă consider un scriitor moralist. Îmi dau cu părerea, spun lucururilor pe nume. Nu înghit prozele cu întîmplări din orașul X, la care participă știți dumneavoastră cine, nu dau nume, rezolvați singuri anagrama. Să luăm un singur exemplu: ce se va ști, din romanele scrise sub comunism, despre acea perioadă? Pentru mine, presiunea morală e mai importantă decît presiunea editorială. Ca forme de subversivitate, literatura de sertar, cărțile pentru prieteni ori samizdatul îmi sînt mult mai plăcute decît reușita editorială. Îmi repugnă totodată scriitorii care, deși în textul literar se situează deasupra unor asemenea elemente mundane – reflectarea, datul cu părerea, etc. profită de poziția administrativă din vreo instituție sau revistă și înjură de acolo, în articole sau prin alocare de fonduri. Ar trebui s-o facă în prozele și poeziile pe care le publică, nu în editoriale (cîtă imaginație!) sau prin mecanisme administrative. Așa ar dovedi că-s cu adevărat creatori și că-i interesează.

 3. Am o mare stimă pentru amatorism. Amatorul, lipsit de presiunea editorială (expozițională etc.) dar mînat de simpla chemare creativă, aduce prospețime în mediul artistic în care se manifestă. Adică ceea ce ne cam lipsește. În plus, nu-mi place sintagma “scriitor profesionist”. Un scriitor profesionist publică, în general, mai mult decît scrie, vinde editurii jurnal la 40 de ani, e colaboratorul unei părți a presei literare. “Profesionist” accept să fiu doar în calitate de promotor al propriei opere, atîta vreme cît fiecare gest făcut în acest sens (mai ales în ceea ce privește vînzarea de care se bucură opera) trădează creatorul, nu simandicosul, tipul cu relații, plasarea în ierarhie. Așadar, optînd pentru textul ingenuu și nu pentru semnătura livrată prin mecanisme de putere, scrisul este pentru mine un hobby. Ca și lectura.

4. Simpatizez cu cîteva manifeste lansate, în ultimii 10-15 ani, dinspre diferite zone artistice. Anume, în ordine cronologică, cu: Dogma 95, manifestul Noilor Puritani englezi, cele 10 clisme pentru arta contemporană ale Sinei Najafi și, bineînțeles, Codul Celebrului animal. Nici unul nu e doar un manifest estetic, proclamînd în aceeași măsură și imperative etice, ca un soi de îndrumar al raportării la propria operă și la contextul în care te miști creativ. Exact această componentă etică, imperativele care alcătuiesc un fel de manual al rezistenței la presiunile adiministrative și financiare din artă, mă interesează acum. Fiindcă eu despart actorii de pe această scenă în creatori și administratori, fiindu-mi teamă că cei din urmă (criticii, directorii de revistă, capii instituțiilor finanțatoare ș.a.) sînt pe cale să cîștige bătălia. Iar dacă ceilalți, creatorii, vor să-și mai arate mușchii în această bătălie, trebuie să pornească de la un cod etic (Impuneți o limită artificială de 10.000 $ la finanțarea tuturor proiectelor artistice sau Filmarea se face acolo unde se petrece acțiunea, sînt interzise decorurile... sau Nu publicați mai mult decît scrieți – citatele nu sînt exacte) și pornind de aici să dezvolte o estetică.  

 5. Nu știu. Nu am citit nici măcar 50% din ceea ce au publicat.

6. Salinger, Capote, Steinbeck, cei doi Erofeev, Hrabal, Pennac – din Domnilor copii, Vonnegut, Vargas Llosa – din Mătușa Julia mai cu seamă, Paul Auster și alții, pentru darul de spune o poveste. Cred că asta e menirea prozatorului: să povestească, să țină cu sufletul la gură. Dar, în afară de scriitori, mă interesează și influențează și unii artiști plastici (Beuys, Warhol), cîntăreți pop (Manu Chao), politicieni (Pim Fortuin, el subcomandante Marcos), regizori (Tim Burton, Baz Luhrmann, Lars von Trier, Ang Lee) pentru felul în care pun în criză clișeele noastre de gîndire.

7. Mă întorc la răspunsul despre hobby-amatorism / profesionism. Sînt topit după reacțiile cititorilor obișnuiți. Cînd dau un autograf unui necunoscut sînt mult mai încîntat decît atunci cînd citesc o cronică la vreo carte de-a mea. Un mail de la cineva încîntat de lectură face cît zece semnale în presa literară (mai ales că acestea nu fac vînzare). Iar cele mai ambetante reacții sînt cele de la indivizii creativi (scriitori, ce-or fi ei) care se plasează în postura modestă de cititor obișnuit (cum îi spuneți d-voastră) și-mi mărturisesc că m-au citit într-o singură noapte.

-----------------------------------------

 COSMIN MANOLACHE

„Forța care țîșnește din simplitate, asta-i ceva greu de atins, ceva de dorit.“

1. Nu cred că răspunsul poate fi dat trecînd de o parte sau de cealaltă a liniei de demarcație pe care ați fixat-o. Dihotomiile de acest tip mi se par a avea un cusur care trebuie arătat cu degetul de la bun început: împuținează actul scrisului. Cel puțin în privința autorilor tineri, puși sub pălăria destul de ambiguu precizată, cred eu, drept „autoficțiune”, scrisul amestecă cele două puncte de pornire, tentația autobiografică ca pretext și ca necesitate. Există doze de joacă într-un vizibil marcaj făcut seriozității, ca la fotbal. Avem de-a face și cu o știință a textului dar și cu un empirism vitalizator, și uite că, vrînd-nevrînd, mă leg de dubletele denunțate mai înainte; doze care prind ritmuri proprii, care se amestecă potrivit structurilor autorilor, îngreunînd și mai mult intenția de a explicita tentația autobiografică. Cred mai degrabă în posibilitățile structurale de a absoarbe realitatea de-a valma și de-a o reordona. Un act conștient de receptarea pe care-o întreprinde. Este un tip de explicație în care mă simt confortabil, cuminte cît trebuie, în același timp cu limite suficient de largi.

 2. N-am înțeles, deși am încercat să înțeleg, de ce unii scriptori, ca să fixez o categorie cu un grad mai mare de generalitate, scriu doar pentru ei. Adică: eu scriu pentru mine, dar, nu știu cum să-ți spun, nu arăt nimănui. Sînt destui care-ți servesc fraza asta care uneori, mi se pare, trădează un raport fragil cu scrisul. Dar poate că nu-i așa. Pentru mine, scrisul are o interfață comunitară, aș zice, forțînd un pic cuvintele. E un act de putere, te institui fără a cere voia tuturor, pentru a avea efect asupra acestei comunități, greu de definit, de cititori, căreia nu i-ai cerut nici o părere asupra intenției tale de a spune ce ai de spus. Măcar pentru acest raport sensibil cred că realitatea are un loc cesionat pe viața scriitorului. Cred că scrisul, în parcursul desfășurării, are multe intrări și ieșiri în/din realitate. Pentru mine, raportul cu realitatea ține de natura protestului, a atitudinii, a relației reale cu ceilalți. Scrisul se poate insinua în miezul unui asemenea raport. Este unul dintre lucrurile cele mai serioase, tocmai pentru că, de orice realitate socială sau politică ar fi vorba, scrisul poate submina. Despărțind scrisul de realitate, cred că risipești forță, putere. Scrisul ca act de putere, de pildă, mi se pare o latură de luat în discuție. 

3. Dacă scrii pentru a spune ceva, pentru a te adresa cuiva, unui destinatar bine țintit, trebuie să însemne că te afli în postura unui lunetist, care nu-și poate permite mișcări greșite. Te trezești dimineața devreme și pornești să rezolvi ceva prin apropiere (a se citi aici o referință la proza lui Sorokin, de pildă). Hobby-ul poate fi un capăt, profesionalismul celălalt capăt al scrisului, la fel de bine cum poate să existe un singur capăt. Iarăși, dubletele astea mă omoară. Cred că la un moment dat sesizez cît de serios de iei. Realizezi că scrisul nu este o aflare în treabă. Îți pui niște probleme, nu e ca și cu însămînțatul cîmpului, cu toate că și în cazul ăsta e nevoie de mult profesionalism la un moment dat.  

4. Încerc să mă țin de-o privire care să con-țină într-o bună măsură materia zilei, detaliul adeseori ignorat, dimpreună cu resorturile intime ale lucrurilor, acordul fin, structurile prin care îmi explic ceea ce mi se întîmplă. Mă tem ca nu cumva să fiu acuzat de un soi de gnosticism. Mă preocupă într-o anume măsură diverse moduri de a gîndi lumea, a se vedea urmările în istorie pe care privirea și ideologiile ei le-au lăsat. În același timp, îmi place să cred că penetrează cu adevărat acele texte care te seduc prin simplitate. Forța care țîșnește din simplitate, asta-i ceva greu de atins, ceva de dorit.

 5. Nu cred în vreun discurs comun. Există, poate, intersecții, dozaje asemănătoare de realitate observată, tra(c)tată, injectată. Fiecare este pe barba lui, după părerea mea, iar dacă cineva va fi plecat la un drum împreună cu un grup, cred că de la un moment încolo nu va fi menajat de experiența desprinderii. Este un eveniment absolut firesc. Discursul în scris, în cele din urmă, este al tău, al autorului. Este la mijloc un ego de susținut, de care n-ai cum scapa.

 6. Probabil că sînt influențat într-un fel sau altul. Cert este că uneori îmi pregătesc terenul impregnîndu-mă cumva cu lectura unui autor sau a altuia. Îmi plac Raymond Carver, Julio Cortazar, Richard Brautigan, Victor Erofeev, Vladimir Nabokov, Julian Barnes, Vladimir Sorokin. Mai sînt și alții. La fiecare dintre ei am sesizat o preocupare pentru proiectul pe care și l-au conturat. Toți sînt foarte puternici pentru că sînt ei.

 7. Oricum ai scrie, provoci. În cele din urmă scrii pentru a provoca. Apare o distanță între tine și ceilalți și ești obligat s-o conștientizezi. N-aș vrea să fiu înțeles greșit, nu mă gîndesc la distanță ca la un spațiu instituit de pe o poziție care să justifice existența vreunei elite. Este oarecum simplu. Scriind, alegi să cerni, să-ți explici realitatea un pic altfel, s-o privești încrucișat, să faci cu ea altceva decît ceea ce face ne-scriitorul. Cum sună o teorie a lui Iova, care-mi place, scriitorul este precum Turnul din Pisa, are centrul de greutate în afară. O asemenea arătare n-are cum să nu atragă atenția, asta la modul grosier vorbind. Reluînd, dacă nu te separi tu de ceilalți, vor lua ei distanță față de tine, cu siguranță. Cred că sînt destui care se tem la simplul gînd că ar putea fi prinși într-un text. Pînă și securiștii erau seduși de poziționarea privilegiată a scriitorului.

-----------------------------------------

ȘTEFANIA MIHALACHE

„Cea mai sigură influență este aceea când, citind pe cineva, ți se creează o breșă perceptivă.“

1. Cred că tentațiile biografice reprezintă pretexte în sensul în care, pornind de la ele, poți crea contexte sau lumi narative semnificative, încărcate cu un soi de adevăr existent in nuce în factual dar care, mai apoi, numai prin scris se revelează și se articulează deplin.

Proza „cerebralității narative“- în măsura în care se găsește în stare pură-poate fi cu adevărat strălucitoare dacă scriitorul este foarte talentat- dar, personal, mizez pe aceste premise existențiale care, pentru mine, justifică felul de a fi al prozei.În plus, cred ca orice proză bună, chiar și aceea „imaginativ-cerebral㓠are ca pre-condiție existența unui câmp cognitiv de origine biografică.

 2. Sper că au trecut definitiv timpurile în care „trebuia“ să exprimăm realitatea socială.În literatur㠄nu trebuie“ reflectat ceva sau altceva. Realitatea socială poate apărea în măsura în care face obiectul interesului autorului, și în măsura în care se acordă cu premisele și finalitățile prozei respective.

3. Greu de spus. Scrisul este pentru mine ceva la care revin întotdeauna, unul din lucrurile pe care le fac, care există, deci, ca practică  încetățenită în viața mea cu drepturi depline. De multe ori mi se întâmplă să gândesc în proză sau în imagini „gata scrise“. Nu știu dacă asta înseamnă profesionalism. Din alt punct de vedere, întâmplîndu-se să găsesc numele meu în reviste alături de eticheta „scriitoare“ am încă o stare de ezitare în a mă asuma în felul acesta.Nu că n-aș vrea, dar mă întreb uneori dacă este adevărat, și cum se stabilește acest adevăr.Altfel, mă străduiesc pur și simplu să scriu bine.

 4. Nu. Întrezăresc în ele un sens estetic pe măsură ce le scriu, dar nu am un program estetic anume. Sper că am totuși  o manieră, un stil, sau măcar începutul unuia dar nu mai este mult de explorat până la a dori un program estetic.

 5. Cred că da. Se poate vorbi de un discurs comun al tinerilor prozatori actuali. Mă refer la „boom“-ul  din ultimii doi-trei ani al acestei tematici a tinerilor rebeli, asociali, căutători de adevăr în lumea halucinatorie indusă de droguri, literatura apărută braț la braț cu radicalismele rap și hip-hop, cu toate manifestările gen street-culture cunoscute.

Revoltă, sex exacerbat, cultură, elitism, violență, parodie inteligentă, ironie mușcătoare, paroxism halucinatoriu, interogații frontale, indiferențe dezgustate-cam ăsta ar fi melanjul.

Și n-a fost rău, ba a fost chiar normal. Sigur că întrebarea care se pune este, ce se găsește dincolo de aceste procedee sau tematizări. Pentru că, pînă la urmă, literatura trebuia să câștige. Să câștige încărcătură estetică. Și nu mă refer la expresivitatea  involuntară. Dacă s-a deschis o linie estetică, foarte bine, dar dacă a fost un val care s-a consumat, cei care mai abordează acest discurs trebuie s-o facă mai precaut.

 6. Am scriitori străini preferați dar nu pot să spun că m-am atașat în felul acesta de vreunul. Îi prețuiesc mult pe Ian McEwan, Colm Tóibín Și nu cred că maniera trebuie să fie cea care să  suporte influențe. Cea mai sigură  influență este aceea când, citind pe cineva, ți se creează o breșă perceptivă. Pe mine, însă, mă influențează mai mult poeții.

 7. Să zic mai degrab㠄scrierile mele“. Într-o măsură ar putea fi o provocare pentru cititorul obișnuit.În măsura în care există îmbinări de genuri și registre, schimbări bruște de tipar narativ, adică ceea ce intră puțin în experiment.

Pentru cititorul  profesionist mi-aș dori ca textele mele să fie o plăcere.

-----------------------------------------

IOANA NICOLAIE

„Exact atîta hobby cît are un neurochirurg cînd face o lobotomie și exact atîta profesionalism de cît are nevoie un agent de asigurări ca să supraviețuiască pe piața contractelor.“

1. În modernismul tîrziu al secolului trecut s-au scris niște cărți despre cît din biografia autorului infuzează într-o operă sau în alta. Premisele de la care se pleca erau legate de ambiția structuralistă de a explica orice fel de text prin el însuși, prin propriile mecanisme, considerate suverane și suficiente interpretării. Tirania auctorială era astfel pusă la zid. Însă teoriile de felul acesta n-au ținut multă vreme. Au venit alte mode și autorii s-au întors în propriile texte, au fost recuperați cu istoriile lor obiective, cu timpul în care au trăit, cu subtera­nele ideologiilor plasate într-o carte sau alta. Prin urmare, ideea că biografia autorului nu transpare într-o operă literară s-a dovedit o iluzie. Homer vorbea despre o lume, Cervantes despre alta, Diderot despre alta... Iar secolul XX, prin transformarea romanului într-un gen privilegiat și prin modificarea percepției asupra poeziei, a excavat deseori în ascunzișurile biografiei.  Dinspre Withman, prin Frank o Hara și-apoi prin beatnici, a crescut acea poezie cu chip schimbat, profund biografică, uneori protestatară și cu inflexiuni sociale, alteori minimalistă, cotidiană, complet despodobită de vălurile poeziei tradiționale. La noi, deși lucrurile stau puțin diferit, se poate găsi cu ușurință o tradiție a literaturii biografice. Geo Bogza de la început, dar mai ales Geo Dumitrescu, sunt fundamentali pentru acest tip de demers poetic. Mircea Ivănescu a scris și el multe Poesii ale experienței imediate și directeții. Optzeciștii au fost primii care au prins în programul lor și personismul – ca să folosesc termenul preferat de ei. Poeții germani din România, înainte de-a emigra, au publicat cîteva volume crescute dintr-un biografism crud, adeseori tragic, încă neexplorat pînă atunci. Exemplele sunt numeroase și nu pot fi expediate în cîteva fraze. Cert este că după anii nouăzeci, cînd Cristian Popescu deja își scrisese poemele despre Familia Popescu, iar postmodernismul își căuta încă teoreticienii, au apărut cîțiva scriitori care au mizat aproape exclusiv pe poezia biografică. Andrei Bodiu este exemplul ideal, el rămînînd fidel biografismului în toate cărțile sale. Am spus o dată că gradul zero al biografismului românesc poate fi găsit în paginile lui despre cămine studențești, despre străzi ceaușiste și post-ceaușiste, despre petreceri, prieteni, cărți, întîmplări. Simona Popescu a scris Xilofonul... și Juventus, volume de o frumusețe percutantă, crezînd în același model poetic. Scriitorii din jurul anului 2000 au mers mai departe pe acest drum, au consolidat biografismul, s-au hrănit din el, îl mai exploatează încă, însă nu m-ar mira ca peste cîțiva ani, cînd modelul se va fi estompat prin supra-expunere, să fie redescoperite ritmul și rima, versificația de odinioară, metafizica clasică. Prin urmare, cred că biografia nu-i nici pretext, nici necesitate în scrisul cuiva. Este pur și simplu opțiune.

 2. Am făcut parte dintr-un cenaclu – Cenaclul Litere – care a existat vreme de șapte ani la Facultatea de Litere din București. Unii dintre tinerii autori care au trecut prin acel loc au hotărît să scrie, printre altele, o poezie de protest, cu tematică socială, foarte agresivă. N-am fost niciodată de acea parte a baricadei. Proletcultismul și alte luări stridente de poziție mi-au fost, vreau să cred, un bun vaccin cultural. Sunt sceptică de fiecare dată cînd vine vorba de militantism, anarhie, radicalism ș.a.m.d. Prefer înțelegerea și relativismul în viață, iar în literatură sunt atît de multe de făcut...

 3. Exact atîta hobby cît are un neurochirurg cînd face o lobotomie și exact atîta profesionalism de cît are nevoie un agent de asigurări ca să supraviețuiască pe piața contractelor.

 4. Am publicat pînă acum trei volume de poezie și o scriere situată între genuri, pe care am numit-o totuși „roman”. Am crezut – și-mi justific astfel și răspunsul mai implicat la prima întrebare – exact în poezia biografică, minimalistă. Am feliat porțiuni de existență încercînd să le fac exemplare. Asta mai ales în primul meu volum, Poză retușată, o carte a tinereții și-a frondei. În volumele ulterioare, biografia a rămas centrală, dar forma în care am ales s-o înfățișez a trădat sărăcia stilistică inițială, tehnica restrictivă, penuria formală. Am optat așa crezînd că un gen atît de nobil precum poezia nu-și merită marginalizarea. Optzeciștii vorbeau despre coborîrea poeziei în stradă, despre nevoia de cotidian, de oralitate... Și toate astea pentru recîștigarea acelui cititor presupus obosit de stilul gol al poeziei moderniste, de pretențiile metaforei prea diluate, de nesfîrșita repetare. Ceea ce n-au luat ei în calcul a fost faptul că o bună literatură biografistă e nu numai foarte străină cititorului obișnuit, dar și foarte dificil de făcut. Prin urmare, publicul poeziei s-a subțiat și mai mult. După volumul meu de debut, mi-a fost și mai limpede impasul în care se află această artă a minunăției, a adevărului și rafinamentului.  Am vrut, și de aceea, să scriu niște cărți care să transcrie poetic niște puternice nuclee epice. În Nordul povestesc despre copilăria unei fetițe care crește într-o familie foarte numeroasă, în anii optzeci ai unei Românii devoratoare și lipsită de orizont. Istoria se pre­lun­gește deseori și în arhetip, în mituri și fantastic. În Credința punctul de vedere este al adultului care încearcă să clarifice dilemele propriului trecut, care vrea să recupereze aproape antropologic un timp și o lume. Cerul din burtă, ultimul meu volum, este altceva, povestea fiind atît a unei femei gravide, cît și a celui care urmează să se nască. Palierele pe care se structurează textul sunt multiple, de la cele pur sociale, la cele metafizice. Este o carte la care țin, fiindcă am reușit să comprim în ea foarte mult adevăr și cred că și o doză zdravănă de umanitate.

 5. Nicidecum! Strategiile comerciale ale unor edituri au avut  drept consecință publicarea multor autori tineri, unii încă debutanți, alții aflați la al doilea sau chiar la al treilea volum... După mai mult de zece ani de ignorare a literaturii tinere s-au spart, în fine, zăgazurile. Valul s-a dovedit strașnic, însă doar necunoscătorii pot crede că e făcut din aceeași substanță. S-a vorbit astfel mult prea mult de proza erotică și de cea „mizerabilistă”, cînd, de fapt, nu aceștia sunt autorii care contează. Greii stau în altă parte, tot în estetism și asumare culturală. Nu cred că este vreo legătură între un roman fantast, cum este cel al lui Filip Florian, și direcția preferată de Schiop, Chiva, Bradea etc. Nu cred că un roman cum este Cum mi-am petrecut vacanța de vară, de T. O. Bobe, poate fi comparat cu oricare din cărțile apărute în ultimii ani. După cum se vede, unii strălucesc o clip㠖 tarele comercialului, din nefericire, deja funcționează! – iar ceilalți ajung mai greu cunoscuți, dar memoria care-i reține este de lungă durată.

 6. Sunt mulți autori la care țin, dar nu știu în ce măsură m-a influențat unul sau altul. Am fost foarte fericită cînd i-am descoperit pe Peter Nadaș, Milorad Pavic, Aglaya Veteranyi, Herta Muller, Alessandro Barico, Andrzej Stasiuk, Raymond Carver și mulți, mulți alții...

 7. Naratologia ne învață că este eronat să ne închipuim că există cititorul ideal sau că opera literară, fiind deschisă, poate fi decriptată în totalitatea ei. Cititorii sunt graduali în înțelegerea unui text. Bucuria mea cea mai mare a fost cînd paginatoarea Cerului din burtă mi-a scris un mail entuziast, ca să-mi spună că această carte este atît de mult și despre ea, încît i se pare ciudat că a scris-o altcineva.

-----------------------------------------

ADRIAN SCHIOP

„... nu mă consider scriitor profesionist și nu cred că o să fiu vreodată.“

1. Necesități. Nu știu să fac ficțiune.

 2. Nu-mi place cum sună trebuie în întrebarea voastră; scrii despre ce ai chef, nu trebuie nimic, cînd vine vorba de scris. Fiindcă trăim intr-o Romînie care se schimbă de la o zi la alta, cred că în momentul ăsta „realitatea socială”, cum îi ziceți voi, e, prin forța lucrurilor o tentație pentru mulți scriitori. Fiecare încearcă să înțeleagă cît poate din mentalitățile, tipologiile, ideile care se vehiculează. Contextul e extrem de confuz, exista pdop integrarea în UE și adaptarea la un alt sistem de valori, pda tiparele de gîndire postceaușiste și pda altă parte mentalitățile tradiționale rurale moștenite din interbelic, „pășunismele”, în fine, fiecare sistem vine cu o altă viziune a lumii și încerci să te orientezi în ele, să vezi ce e bine și ce nu, ce merge și ce nu, unde ești tu în toată schema. În condițiile astea, e foarte greu să te mai retragi în sine cum făceau moderniștii. Și chiar dacă ai face-o, o problema tot rămîne: ce grilă de lectură aplici ca să-ți interpretezi prețioasele conținuturi sufletești?

 3. Aș vrea să scriu bine, asta-i clar. Dar nu mă consider scriitor profesionist și nu cred că o să fiu vreodată. De pildă, nu pot să scriu cu program, să zic ‚azi o să construiesc personajul x, să-l plimb prin contextul y’ (singurul scriitor care poate s-o facă dintre cunoscuții mei e Silviu Gherman, el e scriitorul cel mai profesionist din gașcă). Cînd scriu, textele mele se duc haotic, unde vor ele, pe urmă intervin în materialul ăla și îi dau o aparență de ordine. Deci sunt la antipodul profesionalismului, deși aș vrea să fiu așa, profesionist.

 4. Ce să-ți spun… Programul meu estetic se face scriind, adică după un timp descopăr recurența unor teme, atracția pt un anumit gen de scriitură, o anume ideologie implicită etc.

 5. Ce mă enervează întrebarea asta… În definitiv la o asemenea întrebare ar trebui să răs­pundă criticii, e treaba lor s-o facă, pt asta își iau banii. Ca să fiu drăguț, ‘eu cred c㒠în raport cu 90istii, ‘prozatorii tineri’ sunt cumva mai occidentalizați, mai preocupați de prezentul occidental. Fascinația subculturii e cred cel mai vizibil simptom al interesului față de ce se întîmplă în Occidentul contemporan. 90iștii denunțau ghetoul romînesc din perspectiva foarte culturală a marii literature romînești sau occidentale interbelice. Nu aveau deloc deschidere spre prezentul occidental (cum aveau de pildă bunicii optzeciști), ei denunțau ghetoul romînesc din perspectiva marilor locuri comune venind din tradiția culturala de aici sau de-aiurea. De aici senzația persistentă de autism si retardare pe care ți-o lasă cărțile lor. Cu toată stîngăcia lor, cărțile mai noi încearcă să rupă cu schema asta retardată.

 6. Houellebecq: fiindcă denunță eșecul revoluției din 68 si toate clișeele ideologice pe care le-a impus, fiindcă rupe cu postmodernismul (care e o creație 68-istă, o demonstrează și Caius Dobrescu), fiindcă e depresiv și autenticist dark, fiindcă e foarte intelligent, fiindcă scrie foarte bine etc. E clar că 68-ul si stîngismele și-au epuizat orice potențial subversiv, că e nevoie de altceva.

Modelele mele din trecut nu mai contează, nu mă mai regăsesc în ele.

 7. Întrebare cretină, hai să trecem peste ea. Și oricum cartea pe care am scris-o e proastă, exact genul de carte cretină și provocatoare.

-----------------------------------------

BOGDAN SUCEAVĂ

„Cred că nu avem voie să pierdem vremea cititorului cu vorbărie.“

1. Se poate întâmpla ca propria biografie să nu fie nici pretext, nici necesitate, deși întotdeauna e parte a experienței care conduce la elaborarea textului literar. Specific literaturii de ficțiune e faptul că putem construi o realitate independentă, coerentă, paralelă, care are șansa să comunice cititorului ceva interesant. De ce să nu folosim din plin posibilitățile jocului literar? Biografia noastră, dacă ar interesa pe cineva, poate fi scrisă altfel și poate genera teme în altfel de cărți. Cred în avantajele ficțiunii, în libertatea ei, cred în evadarea din biografie. E posibil ca anumite detalii din biografie să reprezinte o motivație literară, dar cred că autonomia construcției literare se cere a fi atât de puternică încât trebuie protejată de orice agresiune, fie aceea și a propriei noastre biografii.

 2. Cândva consideram că realitatea societății românești ar trebui să fie principala preocupare a scriitorului de ficțiune de limbă literară română. Acum, când știu foarte bine că o importantă parte a celor care locuiau în România înainte de 1990 s-au răspândit în întreaga lume, cred că și viziunea noastră literară trebuie să fie mai cuprinzătoare. Cred că textele literare de conținut și intenție locală vor ajunge destul de repede să fie datate, mărginite, dacă nu de-a dreptul depășite. Mai mult, cred că nici nu răspund așteptărilor cititorilor. Am stat de vorbă cu mulți oameni care urmăresc și citesc atent literatura care se scrie azi, și am sentimentul că, dacă vrem să răspundem așteptărilor lor, trebuie să dăm dovadă de o viziune complexă, care să includă și studiul realității sociale românești ca o parte a construcțiilor literare, dar că asta nu poate să fie totul. Dacă ne-am limita doar la atât - față de exigențele cititorilor de azi ar fi prea puțin. Mai în glumă, mai în serios, am putea spune că avem nevoie de o viziune la scală globală pentru fiecare proiect literar, oricât de mărunt ar fi acela...

 3. Nu aș discuta niciodată despre literatură în termeni de hobby. E profesionalism făcut cu un program și cu bună-știință, chiar dacă banii mei nu vin din asta (poate și unde mă încăpățânez să scriu în română), ci din matematică. M-am pregătit din totdeauna să scriu literatură de ficțiune și nu cred că cei care consideră literatura drept hobby ajung undeva. Trebuie să ai perioade întregi din viața ta când să dai sută la sută proiectului literar. Trebuie să ai perioade de trei sau patru luni, poate chiar mai mult, când să gândești și să respiri numai literatură. Nu poți să termini un roman coerent în ritm de hobby.

 4. Da, și am avut ocazia în mai multe dăți să descriu ceea ce încerc să realizez în proză. Cred că punctul de vedere narativ se poate situa optim în funcție de subiect, că temele alese trebuie să treacă dincolo de timpul și momentul actual, că trebuie mers până la capăt cu sinceritatea și că partea „obturat㔠a istoriei înseamnă  o formă de compromis. Mi se pare că poveștile care nu sunt rotunde, împlinite, sunt o formă de compromis. Cred că nu avem voie să pierdem vremea cititorului cu vorbărie. Trebuie să ajungem la esențial pe spații scurte, în texte care să nu aibă excese, bucle inutile și ale căror ramificații să nu eludeze esențialul.

 5. Categoric nu. Oricum, e posibil ca o astfel de discuție să fie prematură. Se poate ca momentul literar actual, deși foarte variat, să își dezvăluie caracteristicile mult mai târziu.

6. Câțiva dintre autorii care pentru mine contează și pe care îmi place să-i recitesc sunt (în ordine alfabetică): Patrick Chamoiseau, Carlos Fuentes, Gabriel García Márquez, Milan Kundera, Andreï Makine, Haruki Murakami, Milorad Paviæ, Mario Vargas Llosa, pentru a menționa doar câțiva și asigurându-mă că-mi limitez lista doar la contemporanii noștri... Altfel, lista ar fi cu mult mai lungă...

 7. Nu cred că există cititor obișnuit. Ne aflăm într-o permanentă încercare de seducție și atragere, de joc și provocare, în epicentrul unui joc inteligent, profund, a cărui miză e ficțiunea, cea care reprezintă pentru unii dintre noi cea mai frumoasă miză culturală. Cred sincer că literatura de ficțiune poate exprima lucruri de o profunzime la care multe alte discipline/arte/încercări nu ajung. Aceste construcții mă interesează. Provocarea ține și de ideile preconcepute cu care cititorul (profan sau profesionist) pleacă la drum. Mă amuză când citesc fie câte o cronică literară, fie câte un email, care încep așa: „pentru mine lectura acestei cărți a fost o mare surpriză”... Adică de ce să ne lăsăm, ca cititori, surprinși atât de lesne? Știam dinainte de a deschide cartea cum va fi? De ce să fim prizonierii unor prejudecăți care să limiteze lectura? Bineînțeles că deschiderea e numai apanajul cititorilor inteligenți, așa că, în sensul acesta, între provocare și plăcerea lecturii poate că există o oarecare legătură...

-----------------------------------------

CORNEL MIHAI UNGUREANU

„Ar fi o mulțumire pentru mine să știu că un om ar avea temei să spună, într-o bună zi, uitându-se pe site-ul meu: «Dacă tipu’ ăsta a reușit, și eu pot reuși!»“

1. Autobiograficul se constituie într-o materie primă la îndemână. Să povestești ce ți se întâmplă, ce simți, prin ce experiență cutremurătoare sau prin ce ani de plictis ai trecut este tentant. Între pretext și necesitate, aleg, pentru acest moment al vieții mele, varianta a doua. Mâine (generic vorbind), lucrurile ar putea sta la fel ca ieri, când scriam ficțiune “pur㔠(fără nimic care să țină de propria biografie). Ghilimelele de mai înainte au menirea să identifice o nuanță, biograficul nealterând, în fapt, cu nimic, puritatea ficțiunii.

 2. În nici o măsură! Pot alege să scriu (și) despre realitatea socială, dar nu trebuie să fac asta. Presa radiografiază zilnic lumea în care trăim și ne oferă numeroase subiecte demne de un roman, de o nuvelă, de un film: bărbatul japonez care moare în România, mușcat de un maidanez; un feribot care se scufundă; niște jurnaliști răpiți în Irak; interlopi capturând agenții secreți care îi urmăreau; doctorița care urcă în elicopterul SMURD, ținând locul unei colege, fără să anticipeze că aparatul se va prăbuși și vor muri toți cei aflați la bord; nerușinarea parfumaților corupți; ticăloșia politicienilor și a unor lideri de opinie sau mode­ratori de televiziune, mercenari pe care răul știe să îi folosească; 11 septembrie; tsunami; cri­me; explozii; incendii; alte calamități și alte forme de violență umană.  Reporterii se plimbă cu microfoanele printre dărâmături, repetând din 10 în 10 secunde: “Oamenii sunt cu adevărat îngroziți!! Ei au trăit veritabile scene de coșmar!”, consolidând un nou limbaj (la fel de alienant ca și “limba de lemn”). Seara, proprietarii trusturilor de presă, “controversați oameni de afaceri”, care controlează orașul sau țara, privesc ce au construit și se scarpină pe burtă, precum colonelul dintr-un roman de Llosa.

Din acest prinos de subiecte, poți lua unul cu ochii închiși. Dacă ai ambiții de Truman Capote, o cale ar fi să te documentezi ani în șir și să construiești o carte tulburătoare. Pe de altă parte, poți să faci cadou unui prieten televizorul și să scrii un roman a cărui acțiune se petrece în anul 612 înainte de Hristos. Iar dacă ești redactor la Humanitas, pare să fie mai simplu: ridici realul la nivelul misterului și termini volumul într-o lună. Fiecare are calea lui și nu spun că una este bună și alta nu.

Este probabil ca în viitoarele mele cărți de ficțiune (ca să nu mai vorbesc de jurnal!!) realitatea socială să fie mai prezentă decât în precedentele.

 3. Hobby, deloc. În privința profesionalismului, ca atitudine, nu îmi fac griji, un înger veghează lângă mine. O țintă pe care o am în cătare: mai multă atenție asupra fiecărui cuvânt oferit cititorului. Pentru că dorința de a fi vizibil, lipsa de experiență, nepriceperea de a refuza m-au făcut să public, în câteva rânduri, texte care îmi par acum sub nivelul pe care mi-l propun. Când o asemenea ispravă apare “pe piață”,  riscul este foarte mare. Acum câțiva ani, am citit într-o revistă un articol foarte slab al unei persoane care, de atunci, a publicat trei cărți, lăudate pe ici, pe colo. Or eu nu am reușit să depășesc ceea ce am simțit citind acel text, așa că nu m-au interesat cărțile respective și nici nu mă vor interesa vreodată. Autorul respectiv este, în ochii mei, descalificat ca scriitor, tot astfel cum un text care îmi lasă o excelentă impresie este suficient: califică pe vecie.

Speranța și încrederea că viitoarea mea carte va fi mai bună decât precedenta sunt importante surse de sens pentru mine. Am doar șase ani, ca prozator, până la maturitate mai e, dar am pornit la drum cu o convingere: că numai de mine depinde să fac performanță. Îmi doresc să am răgaz pentru a finaliza câteva proiecte (moartea nu e niciodată o scuză). După ani de ratare și degringoladă, de prostie emoțională și relațională, dezmeticirea a adus nevoia recuperării timpului pierdut. Ar fi o mulțumire pentru mine să știu că un om ar avea temei să spună, într-o bună zi, uitându-se pe site-ul meu: “Dacă tipu’ ăsta  a reușit, și eu pot reuși!”.

 4. Mă simt atras de femeile cu solide cunoștințe de etică, fără să diminuez importanța esteticii. E valabil și pentru literatură.

 5. Nu. Din public aud tot mai des șoapte care salută sau doar anunță sfârșitul textualismului. Mă abțin de la un astfel de diagnostic (“Judecățile asupra celorlalți exprimă propriile noastre nevoi nesatisfăcute”, știu de la Marshall B. Rosenberg). Dacă șoaptele respective pleacă de la un adevăr, textualismul a sucombat, cum se spune, de moarte bună, și mă bucur că nu s-a organizat un comando care să îi dea în cap, după o lege prea banală și frecvent întâlnită în literatura de la noi. Spre deosebire de critică sau poezie, unde revoluțiile au fost violente și, uneori, dirijate, câștigarea unui colț de spațiu public făcându-se pe seama virulenței individuale și/sau de grup, în proză, autorii și-au ocupat locurile în mod pașnic, prin valoare și programe proprii.

(Dacă textualismul trăiește, cu atât mai bine, “nu vreau răul nimănui”, vorba Adinei Kenereș).

 6. Dacă vă referiți la influența unor tineri scriitori străini de astăzi, ea nu există.

Așa cum lecturile mele trecute îmi vor fi schimbat privirea, unele filme fac acum acest lucru. Un ritm specific, o anumită atmosferă, construcția personajelor, a comportamentelor, forța poveștii, miracolul micilor întâmplări și formele pe care le ia sensibilitatea  mă fascinează, mai cu seamă în producțiile cineaștilor independenți (europeni, asiatici, arabi, americani).

Dacă întrebarea dumneavoastră bătea spre sincronism, am să spun că îmi pare un concept nu neapărat de ignorat, dar care poate fi neglijat. (Nu cred că românii care au compus Plugușorul sau Călușul au fost sincroni cu tendințele culturii europene din vremea lor, dar asta nu a împiedicat întâmplarea ca, peste veacuri, să se găsească un italian, cu numele Pasolini, care să folosească aceste cântece – și altele, tot românești - pe coloana sonoră a unui film, turnat în bună măsură în Africa, intitulat Edipo re, după drama unuia, Sofocle, grec de origine, care, cu vreo 450 de ani înainte de Hristos, îndrăznise să introducă pe scenă al treilea actor). Cred mult mai mult în îndrăzneală, decât în sincronism.

 7. Îmi vine greu să răspund la această întrebare, pentru că nu mă simt confortabil atunci când sunt pus să vorbesc despre cărțile mele. Iar a face o presupunere despre ce cred eu că reprezintă ele pentru cititor (nu fac distincția între “obișnuit” și “profesionist”), ar însemna să comit o evaluare, și refuz asta din principiu, fără să mai fie nevoie să invoc caracterul speculativ al demersului. Dacă asta ajută comunicarea, am să procedez ca un om politic într-un talk-show de televiziune și am să răspund la o altă întrebare, spunând că scriu pentru prietenii mei, iar provocările tacite pentru ei sunt de genul:  Pot să te impresionez cu un text care nu își propune să te cutremure? Pot să te șochez refuzând violența? Ești dispus să accepți și altceva decât tulburare?

-----------------------------------------

TUDOR CĂLIN ZAROJANU

„...în calitate de cititor, sigur că resimt cu dezamăgire sărăcia ofertelor de proză despre aici și acum.”

1. Atunci cînd biografia personală (sau, la fel de bine, detalii din viața altor persoane reale) se „strecoar㔠în textele mele, rareori este vorba despre o intenție asumată, despre ceva programatic. Cu alte cuvinte, nu țin neapărat să mă expun – direct sau indirect, realist ori sublimat. Dacă se întîmpl㠖 e ceva care se află în afara puterilor mele de a alege. Sigur, există și întîmplări personale pe care am ținut să le povestesc, dar numai în măsura în care am crezut – cu naivitate, poate, sau cu exces de orgoliu – că ar putea fi de interes și pentru alții.

 2. Cred cu încăpățînare că scriitorul nu „trebuie” să nimic, decît să-și urmeze impulsurile. Cred în libertatea absolută a actului de creație, libertate în cadrul căreia nici măcar feed-back-ul de la public (nemaivorbind despre cel al criticii!) nu trebuie să fie o formă de constrîngere, de dirijare a creației. Scrii așa cum simți, despre lucrurile care te-au tulburat ori te-au pus pe gînduri. Nu cred de aceea nici în curente literare, nici în mode, nici în generații. Niciodată nu mi-am pus problema dacă sînt optzecist sau în ce poziție mă situez față de postmodernism. Pe de altă parte, în calitate de cititor sigur că resimt cu dezamăgire sărăcia ofertelor de proză despre aici și acum. În particular, mă întristează că atît de puțină lume – din toate generațiile – scrie despre lumea și viața orașului. Dar nici n-aș formula un imperativ în sensul ăsta!

 3. O! Doamne! Hobby!? Nu, sper că nu! Cît despre profesionalism – dacă prin asta înțelegem talent, experiență, efort, cultură și mai ales implicare, trăire, zbatere, acel „atuncea ți se pare că pe cap îți cade cerul”, atunci aș zice așa: mă străduiesc foarte tare să pot fi caracterizat prin profesionalism. Dacă, în schimb, vorbim despre profesionism, ceea ce înseamnă a trăi de pe urma activității respective, atunci Aleluia!

 4. Categoric, nu! Vezi răspunsul la întrebarea a doua. Nici nu-mi pot imagina cum ar fi să mă așez în fața calculatorului gîndindu-mă: „Ia să încerc eu o proză fantastică de influență borgesiană cu ușoare influențe de textualism întîrziat…”

 5. Mă tem că nu sunt competent să răspund la această întrebare.

 6. Aș exagera, cred, dacă aș spune că un scriitor străin mi-ar fi influențat maniera de a scrie. Dar cu siguranță citirea (repetată!) a unor cărți și a unor autori mi-a influențat maniera de a gîndi și, poate, pe cale de consecință, pe aceea de a scrie. În ordine cronologică, am fost entuziasmat atunci cînd l-am descoperit pe J.D. Sallinger și de-a dreptul șocat atunci cînd am „dat” de Kurt Vonnegut jr. La aceștia se adaugă mulți alții, care m-au impresionat în diverse măsuri. Firește, îmi place să cred că m-au influențat, dar, vai!, nu pot avea tupeul să spun: „Prozele mele scurte sunt asemănătoare cu povestirile lui Sallinger”… Pe de altă parte, vreau neapărat să spun că mă consider categoric influențat de mai mulți scriitori români. Deși factura textelor acestora este foarte diferită și lista poate stîrni mirări, iată măcar primele trei nume: Petru Popescu, Radu Cosașu, Geo Bogza.

Cît privește felul în care oricare dintre acești scriitori m-au influențat, este vorba în primul rînd, cum spuneam, de maniera de a gîndi, de a observa realitatea, de a reține unele detalii, neglijînd altele, adică, în fond, de maniera de a simți. În al doilea rînd, în literatură ca și în arta actorului, sînt un mare admirator al economiei de mijloace. Oriunde am găsit, exprimat în șase cuvinte, ceva pentru care mie mi-ar fi trebuit douăzeci, am devenit foarte atent. Nu în ultimul rînd, firește, alegerea subiectului și – horrbile dictu – a mesajului.

 7. Nu toate și nu neapărat. Deși, sigur, cititorul trebuie provocat. Una dintre ideile înfipte în creierul meu provine dintr-un inegalabil articol al lui Geo Bogza, intitulat „De ce scriu”: mă simt ca și cînd aș călători într-un compartiment de tren în care toți ceilalți citesc sau dorm, în vreme ce prin fața geamului se perindă imagini mirifice; scriu ca să-i fac să se uite pe geam. Argumentul conține un superb conflict de interese, căci unii dintre călători citesc, iar eu scriu ca să-i fac să nu mai citească…

Da, și biografia „Viața lui Corneliu Coposu” este o provocare – nu cred că trebuie să explic de ce. Ceea ce ar trebui precizat aici este că provocarea este oricînd justificată și potențial benefică atunci cînd vizează conținutul. În schimb, ea riscă să devină un jalnic scop în sine dacă privește forma. Obsesia originalității. Ia să scriu eu așa cum n-a mai scris nimeni, să rămînă toți cu gura căscată. Nu e foarte greu – mai ales în era Internetului. S-ar putea chiar alcătui cu ușurință o listă de inedite maniere de a scrie! Dar de ce? Cred fără ezitări că, dacă ai ceva de spus, o poți face liniștit în vers alexandrin.

Cît despre cititorul profesionist, presupun că vorbim despre critici, istorici literari și ceilalți scriitori. Nu m-am gîndit vreodată la unul dintre aceștia în timp ce scriam sau înainte de a o face. M-am bucurat foarte tare atunci cînd, cu ani în urmă, Daniel Bănulescu m-a felcitat pentru un text din România literară, dar nu mi-am propus să scriu pentru Daniel Bănulescu altfel decît aș fi făcut-o pentru prietenul meu Ioni. Ca și pentru cititorii necunoscuți. Sigur că mă simt flatat cînd un critic zice ceva de bine despre mine, dar ar fi culmea să scriu ca să-i placă lui! Sau ca să-l provoc, altfel decît pe ceilalți.

Întrebarea dv. mai poate fi citită însă și altfel: chiar în absența unei intenții, consider cărțile mele o provocare? Păi, da, îmi place să cred că provoacă cititul…