Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (464) Iunie 2004

PROZA

de

Lucian Dan Teodorovici

Soba cu acoperiș

 

Americanii, japonezii și polonezii și-au găsit în ultimii cinci ani un alt punct de a­trac­ție turistică, în afară de Elveția, cu munții ei parcă scoși din cutie, de Franța, cu Parisul ei care seamănă c-un tort în care s-a înfipt lumînarea Eiffel, de Italia, cu Roma ei pe care toți o consideră oraș romantic din cauză că se află în aceeași țară cu Veneția...

Mă rog, treaba lor. Treaba noastră este noul punct de atracție turistică. Care s-a do­vedit a fi un sat de la poalele Carpaților. Un sat frumos prin care curge un rîu. Un rîu mă­rișor pe care, la un cot, chiar sub un pod, există o insulă mică. O insulă foarte mică unde, în urmă cu șase ani, s-a așezat, pentru a-și duce restul de veac ce i-a rămas de trăit, un om. Un singur om care, la drept vorbind, e de profesie sobar și n-a auzit în viața lui de Robinson Crusoe. Și n-a auzit nu pentru că e sobar, căci, dacă e să fim cinstiți, se mai găsesc pe ici-pe colo sobari care să-i fi citit pe Balzac și Dostoievski, ba chiar și pe Sartre, darmite pe Defoe! Una peste alta, sobarul pe care-l avem în vedere nu auzise în viața lui de Robinson Crusoe pentru că se întîmplă ca sobarul acesta să se numere printre acei puțini sobari care n-au citit în viața lor nici o carte, în afară de Pinocchio, Povestea Degețicăi, poate Aventu­rile lui Habarnam și ale prietenilor săi săi și, printr-o minune, Douăzeci de mii de leghe sub mări.

S-a așezat deci, în urmă cu șase ani, sobarul nostru pe insula lui pustie – care, în trea­căt fie spus, nu avea mai mult de treizeci de metri pătrați, din care cel puțin douăzeci e­rau ocupați cu un pîlc de copaci – iar dacă tot am ajuns aici, în partea descriptivă a acestei povești, trebuie să mai spun, pentru cititorii realmente interesați, că insula noastră nu era nicidecum o insulă vulcanic㠖, și a început să construiască. Dar, spre surprinderea unora, nu s-a apucat să-și construiască o casă, cum ar fi fost firesc. Ci a început să construiască, migălos, o sobă.

Au venit, de-a lungul timpului, mulți oameni la el, la sobarul nostru. A venit mai întîi soția lui care, cu lacrimi în ochi, l-a rugat să se întoarcă acasă, pentru că cei șase copii ai lor au nevoie de un tată. Sobarul a refuzat-o însă hotărît, spunîndu-i că decizia lui e de­fi­nitivă: aici își va duce el partea de veac care i-a mai rămas de trăit. A venit apoi preotul sa­tului, care i-a spus o poveste despre un om ce a tăiat un bou gras cînd i s-a întors fiul a­casă, spunînd că asta l-ar aștepta și pe el dacă s-ar întoarce, lucru care l-a enervat cumplit pe sobar, acesta înțelegînd că popa l-a făcut „bou gras” și, totodată, l-a amenințat că, o dată întors acasă, avea să fie tăiat. A venit și primarul, care i-a promis că, dacă va reveni în sat, îi va oferi un hectar de pămînt, pe care poate construi și douăzeci de sobe. Au venit, în fine, mulți oameni, fiecare încercînd într-un fel sau altul să-l determine pe sobar să se răzgîndească.

La sosirea primei ierni, soba ridicată de sobar avea deja șase metri înălțime, iar insula se întindea pe o suprafață cu vreo patru metri pătrați mai mică. Asta nu trebuie să sur­prindă pe nimeni, căci meșterul își lua, firesc, materialul de construcție din chiar insula pe care locuia – lua lut, îl ardea, mă rog, îl trecea prin procesul acela pe care îl cunosc doar sobarii și cîțiva curioși dintre noi, ceilalți, folosind pentru ardere cîțiva dintre copacii a­flați în pîlcul de pe insulă și un cuptor săpat de el în adîncul insulei. Cu ajutorul copacilor pe care apucase, prevăzător, să-i taie, al sobei de șase metri înălțime, a cărei gură fusese a­co­p­erită, sus, cu crengi de copaci, și al cuptorului pe care-l mutase în interiorul sobei, a trecut sobarul peste prima iarnă. Mai greu i-a fost cu mîncarea – dacă în timpul verii se oprea din construcția sobei pentru a prinde cîte un pește sau pentru a se ospăta din pomana pe care i-o aduceau oamenii din sat, iarna, în vreme ce peștii nu-i lipseau, deoarece la copcă se prindea și mai abitir decît vara, pomana se împuținase considerabil, întrucît oamenii din sat se gîndeau de două ori înainte de a ieși în gerul de afară pentru a se milostivi de sobar. Cum-necum, mai c-un pește prins la copcă, mai c-o bucată de pîine uscată ajunsă în cele din urmă la el, a trecut, spuneam, sobarul prima iarnă. Iar din primăvară s-a reapucat din nou, serios, de lucru.

La sfîrșitul anotimpurilor blînde din al doilea an, soba se înălțase cu alți cinci metri, iar suprafața insulei se mai micșorase cu alți trei metri pătrați. Cam pe la mijlocul toamnei în­cepuseră să apară primii turiști, atrași de construcția ciudată care începea să se contu­reze deasupra insulei mici de pe rîul mărișor din satul frumos de la poalele Carpaților. Da­torită primilor turiști și dărniciei lor, dar și datorită experienței cîștigate, sobarul a trecut mai ușor peste a doua iarnă.

Din primăvara următoare pînă la sfîrșitul toamnei următoare, soba de pe insulă a cres­cut spectaculos în înălțime, cu încă șapte metri, deși era de presupus că, pe măsură ce se va înălța, productivitatea va scădea, întrucît devenea mai dificil de dus lutul ars de la poalele sobei pînă la vîrful ei. Dar sobarul nostru fie căpătase exeperiență, fie construise un mecanism inteligent în interiorul sobei – cert este că soba avea acum nu mai puțin de optsprezece metri înălțime, iar suprafața insulei se micșorase cu încă vreo cinci metri pă­trați.

Ritmul a crescut în al patrulea an. La sfîrșitul toamnei, soba de pe insulă strălucea în soare frumos, avînd deja nu mai puțin de douăzeci și șapte metri înălțime. Iar insula mai pier­duse șapte metri pătrați. Tot în anul al patrulea, sobarul a început s-o ducă realmente bine. Vestea despre soba sa se răspîndise în toată lumea: ziarul The Times vîrîse într-una dintre edițiile sale o știre despre ciudata sobă ce se ridica pe mica insulă de pe rîu mărișor din frumosul sat de la poalele Carpaților; The Economist îi dedicase chiar un articol, unde se făcea o paralelă între productivitatea și eficiența muncitorului occidental și productivi­tatea și eficiența muncitorului estic. Datorită acestei publicități, se adunaseră sute, poate chiar mii de turiști din toată lumea pe malul rîului mărișor din satul frumos de la poalele Car­paților, pentru a privi cum se înalță Soba Babel, cum fusese ea numită, inspirat, de un fo­tograf japonez care se creștinase în urmă cu doi ani. Ei bine, profitînd de pe urma acestei afluențe de turiști, sobarul nostru începuse să se alinte: cerea, zilnic, fie salam de nu-știu-care, fie friptură de nu-știu-care, fie o sticlă de vin de nu-știu-care, ba chiar învățațe să cea­ră burbon și uischi, băuturi de care, înainte, abia dacă auzise. Iar turiștii nu ezitau să-i dea, ducîndu-i pînă la insulă toate cele cerute în bărcile pe care primarul – acesta, bucuros de afluența turiștilor, renunțase între timp complet la ideea de a-l convinge pe sobar să se întoarcă în sat; mai mult, dacă s-ar fi pus problema ca sobarul să-și dorească asta, fără doar și poate că primarul ar fi făcut toate eforturile să-l convingă să rămînă pe insul㠖 le pusese într-un debarcader construit în pripă.

În anul al cincilea, o mare problemă părea să se ivească: la sfîrșitul primăverii, din pîlcul de copaci falnici mai rămăsese doar o aschimodie botanică de trei metri înălțime – prin urmare, sobarul constată că nu mai avea cu ce să ardă lutul necesar construirii sobei. Întrucîtva trist, comunică acest lucru mulțimii de turiști de pe mal. Apoi intră în interiorul so­bei, deoarece venise noaptea și era cazul să doarmă. Însă a doua zi dimineață, spre ma­rea-i surpriză, găsi în fața sobei sale o grămadă consistentă de lemne stiviute frumos, iar pe mal văzu o mulțime de fețe zîmbitoare și, totodată, mîndre. Din acel moment, pînă la sfîr­șitul celui de-al cincilea an, cum se terminau lemnele, sobarul, întrucîtva trist, comunica mulțimii acest lucru, apoi intra în interiorul sobei pentru a se odihni peste noapte, iar a doua zi, de dimineață, ca prin minune, nu se știe de unde, apărea o grămadă de lemne fru­mos stivuite. Așa se face că cei zece metri adăugați construcției în al cincilea an nu surprinseseră pe nimeni. Mai ciudat era însă că nu surprinsese pe nimeni nici faptul că su­prafața insulei se mai micșorase cu șapte metri pătrați.

După sfîrșitul iernii care a pus capăt celui de-al cincilea an, în mijlocul rîului mă­rișor din satul frumos de la poalele Carpaților se înălța o sobă de treizeci și șapte de metri în înălțime, care părea a nu sta pe nimic altceva decît pe apă. Valurile blînde ale răului mărișor clipoceau lovindu-se direct de pereții sobei, iar turiștii – care acum, că gerul iernii se sfîrșise, se adunaseră din nou în mulțime mare pe cele două maluri – priveau înmărmuriți și extaziați uriașa construcție. Și-ar fi privit probabil tot așa înmărmuriți și extaziați uriașa construcție dacă, la un moment dat, cineva nu l-ar fi observat sus, în vîrful sobei, pe so­bar făcînd disperat semne cu mîna. Mulțimea a început să asculte – și așa se face că toți au putut să audă, distinct, clar, vorbele omului, care spuneau că ar cam vrea să coboare, dar nu mai are cum, întrucît scările interioare se dărîmaseră în noaptea care tocmai trecuse și îi ruga pe cei de față să aducă o scară sau ceva ca să-l ia de acolo. Și totul s-ar fi întîmplat poate așa cum cerea sobarul dacă cineva n-ar fi observat, chiar atunci cînd sute de te­lefoane celulare se îndreptau spre sute de urechi și sute de guri, urmînd să ceară ajutor pentru sobar, că, în cazul în care va fi luat de acolo, sobarul nu-și va mai putea duce la bun sfîrșit opera, adică nu va mai putea să pună acoperiș sobei. Ceea ce, nu-i așa?, ar fi făcut inu­tilă întreaga construcție. Prin urmare, cineva a presupus că sobarul se află doar într-un mo­ment de descurajare, de depresie, poate din cauza asteniei de primăvară, prin urmare trebuia încurajat. Și a propus ca toți cei de față să-l aplaude pînă cînd hotărîrea și curajul îl vor însufleți din nou pe sobar, iar construcția va fi terminată.

În chiar clipa aceea, japonezul care se creștinase numai în urmă cu doi ani a început să aplaude. Iar după el au început să aplaude mai întîi alți doi japonezi, care erau prieteni cu primul, pe urmă un portughez care se nimerise întîmplător pe-acolo, apoi un american care venise, de vara trecută, împreună cu soția lui, să facă plajă pe țărmul Mării Negre, dar se oprise în drum în frumosul sat de la poalele Carpaților și fusese subjugat de frumusețea construcției, după care o franțuzoaică ce visase întreaga iarnă, în secret, ca sobarul să fie un bărbat frumos, cu părul negru-negru, care s-o ceară cîndva de nevastă… Iar aplauzele s-au propagat rapid, astfel că, într-un singur minut, toată mulțimea aplauda, iar într-un alt minut, întreaga mulțime își însoțea aplauzele cu mesaje de încurajare.

În următoarele ore, de fiecare dată cînd sobarul părea cuprins de depresie din cauza asteniei de primăvară, începînd să strige către mulțime, cei de jos porneau să-l încurajeze, aplaudînd frenetic, aplaudînd cu disperare, pînă își înroșeau palmele, strigînd pînă la răgușeală mesaje optimiste. Iar într-o zi, în sfîrșit, sobarul dădu primele semne că nu mai e deprimat. Asta pentru că, încă de la prima oră a dimineții, el nu mai scoase nici un cu­vînt de autocompătimire, nu le mai adresă celor de jos nici o rugăminte. Tăcerea lui dură pînă la amiază. Apoi pînă spre seară. Cineva concluzionă că acum se află în plin proces de automotivare, ceea ce înseamnă că încurajările venite de jos avuseseră efect. Prin ur­mare, propuse ca de-acum încolo lumea să se organizeze pentru ca aplauzele să se audă continuu – era nevoie deci să se aplaude în schimburi, douășpe schimburi pe zi și douășpe schimburi pe noapte.

După cîteva zile în care se automotivă în tăcere, într-o zi cu vînt puternic, un vînt atît de puternic încît aproape că acoperea aplauzele necontenite ale mulțimii, sobarul dispăru din raza vizuală a celor de jos. Imediat după ce a dispărut, în ciuda zgomotului pe care-l făcea vîntul, la baza sobei s-a putut auzi un plescăit zgomotos. Ceea ce, au conclu­zionat cei prezenți, însemna că sobarul s-a reapucat de lucru.

Din acea zi aștept și eu, aici, pe mal, alături de toți ceilalți, să văd că sobarul pune în fine un acoperiș sobei sale. Dar, deși au trecut două anotimpuri de atunci, soba încă nu are acoperiș. Mai trist e că aplauze se aud tot mai rar. Și mulțimea s-a rărit considerabil. Au în­ceput să apară niște zvonuri ciudate, enervante, care conduc către ideea că sobarul ar fi murit. Mai sînt însă mulți care cred încă în capacitatea de automotivare a sobarului. Iar ja­ponezul care s-a creștinat în urmă cu, iată, deja aproape trei ani e cel mai optimist. El s-a înscris în mai toate schimburile de aplauze de peste zi și în bună parte dintre cele de noapte, păstrîndu-și doar patru ore pentru somn și două ore pentru mesele de peste zi. Oricum, pînă și la el observ o oarecare scădere a entuziasmului, deocamdată manifestată doar pe chipul care-i devine, pe zi ce trece, tot mai îngrijorat. Soba încă n-are acoperiș. Iar pî­nă la iarnă au mai rămas cîteva zile, maximum două săptămîni…